Raisa Roitman

Raisa Roitman (primul de la stânga) cu verișoarele ei Monya Rubel (a doua de la stânga), Leya Rubel (centru), Nahman Roitman (a doua de la dreapta) și Revekka Rubel (primul de la dreapta)

Chișinău, Moldova

Raisa Roitman locuiește în apropierea unui parc mare, într-un cartier vechi și frumos al Chișinăului [Chișinău este capitala Republicii Moldova], construit prin anii 1960. Curtea așa-zisului bloc ”Hrușciovka” [1] este plină de copaci verzi. Apartamentul cu două camere al Raisei este bine mobilat. În prezent ea locuiește împreună cu fiul ei, apartamentul fiind prea mic pentru doi adulți. Raisa Roitman este o femeie plină de viaţă. Este foarte politicoasă și rezervată. La un moment dat, a scos o mapă cu fotografii cu o mulțime de poze vechi și toate foarte interesante. Pare distantă, rezervată și destul de tacită. Răspunsurile la întrebările mele sunt scurte. Nu este dispusă să spună multe lucruri și evită să răspundă la anumite întrebări cu referire la viața ei privată. Cu toate acestea, pe parcursul interviului Raisa a început să aibă mai multă încredere în mine și ne despărțim prieteni. Câteva săptămâni mai târziu, am aflat de la unul dintre angajații de la Hesed din Chișinău [2] că, la scurt timp după întâlnirea noastră, Raisa a emigrat în Israel. În timpul întâlnirii noastre dânsa nu mi-a spus nimic despre intențiile ei.


Informații despre interviu

Interviewee: Raisa Roitman
Interviewer: Zhanna Litinskaya
Date of interview: Iulie 2004
Place: Chișinău, Moldova



Originea familiei mele

Numele de familie al străbunicului meu de pe tată era Rubel. Este un nume de familie, care semăna mai mult cu o poreclă, și pe care l-a moștenit mai întâi bunicul meu, apoi tatălui meu și ulterior mi-a fost transmis mie. Străbunicul Itsik Rubel s-a născut în anii 1840 în localitatea Rezina [la 80 km distanță de Chișinău]. A trăit întreaga sa viață în acel oraș. Itsik se ocupa cu lucrări agricole, în special cu viticultura. Avea o vie mare cu multiple soiuri de struguri. Străbunicul lucra în mare parte de unul singur, angajând, ocazional, muncitori sezonieri în timpul recoltei. Făcea vin, pe care apoi îl vindea la prețuri en gros pe piețele din Chișinău. Itsik avea o casă proprie, deși destul de mică și modestă, ca să nu spunem sărăcăcioasă.

Străbunica mea Charna a fost casnică. Era o femeie înaltă și frumoasă, întotdeauna îmbrăcată într-o fustă închisă la culoare cu șorț, bluză și fular la gât. Bunica mai purta și o broboadă croșetată, cu margini din dantelă. Itsik era o pereche bună pentru Charna – un bătrân înalt și frumos, bronzat, cu o față ridată și o barbă ca o lopată. Întotdeauna purta o pălărie cu boruri late sau o kippa atunci când mergea la sinagogă. Avea și tallit și tefilin. Nu lucra niciodată în timpul Sabatului, nici măcar în cele mai aglomerate perioade ale anului.

Străbunica mea era o gospodină: a crescut copiii și l-a ajutat pe Itsik în munca de câmp. Avea mâini uscate din cauza soarelui și murdărie pătrunsă în piele. Charna era, de asemenea, religioasă: respecta Sabatul, cașhrut-ul și și-a crescut copiii ca evrei adevărați. Nu mi-l amintesc prea bine pe străbunicul Itsik. El a murit în 1930, când eram o fetiță mică. Străbunica a murit mai târziu, în 1939.

Itsik și Charna Rubel au avut mulți copii. Nu știu aproape nimic despre ei. Știu că Monysh, cel mai mare, era și el viticultor și locuia la Rezina, în casa lui Itsik. A murit în 1920. Nu știu ce s-a întâmplat cu soția și copiii lui. Dintre toți frații bunicului meu de pe tată, am cunoscut-o cel mai bine pe sora bunicului, Perl. Ea locuia la Rezina cu soțul ei David [Roitman], care lucra de dimineața până seara, și cu fiul ei Nahman. Era casnică. Când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial [3], ea și soțul ei au plecat în evacuare pe jos. Au ajuns la Rîbnița, unde locuia și lucra fratele mai mic al bunicului, Gedali Rubel. Nu au mers prea departe fiindcă au fost prinși de fasciști. Toți – Perl cu soțul și fiul ei mai mic și Gedali cu soția sa – au fost duși într-un ghetou din Transnistria [4], în orașul Balta [regiunea Vinnița, astăzi în Ucraina, la aproximativ 250 km distanță de Kiev]. Toți au pierit acolo în timpul uneia dintre acțiunile împotriva evreilor. Fiul lui Perl, Nahman, născut în 1920, a fost recrutat în armată în 1941. A fost încadrat în armata muncii [5] și la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial s-a întors la Chișinău.

Bunicul meu Abram, născut în anii 1870 la Rezina, era fiul mijlociu al lui Itsik. S-a căsătorit destul de devreme, ceea ce era tradițional pentru evrei. Nehama – soția lui – era și ea din Rezina. Era chiar mai tânără decât bunicul Avram. Numele de fată al bunicii era Torba. Ei [părinții ei] au avut mulți copii, dar eu îi cunoșteam doar pe unchiul Yankel și pe mătușa Haika, care locuiau în Chișinău. Yankel a avut patru copii. Tot ce știu despre ei este că au părăsit casa părinților lor la o vârstă timpurie. Erau membri ai unei organizații comuniste clandestine. Au fost deseori întemnițați în România. Yankel a murit la vârsta de 94 de ani. Haika a trăit și ea o viață lungă.

Bunicul Avram a avut o educație de cheder. Nu știu dacă ulterior a mai urmat și alte studii. Cred că educația lui era una de nivel rudimentar. Știa să citească și să numere, ceea ce era necesar în munca lui. Abram era un expeditor. Accepta loturi de mărfuri la stația de cale ferată și apoi le distribuia clienților, aceștia fiind oameni bogați din sfera alimentară și proprietari de magazine. Acest loc de lucru nu era unul stabil. În afară de aceasta, nu-i oferea un venit suficient. Era nevoie de mulți bani pentru a întreține o familie numeroasă.

Avram și Nehama au avut nouă copii. L-am cunoscut doar pe fratele cel mai mare al tatălui meu, Yankel. Îmi amintesc numele celorlalți – Nahman, Srul, Revekka, Golda, Lena… Chestia este că în 1913 bunicul Abram a plecat în Argentina în căutarea unui loc de muncă și a unui trai mai bun pentru copiii săi. Unii dintre copiii mai mari au plecat împreună cu el, iar bunica Nehama cu restul copiilor li s-a alăturat lor câțiva ani mai târziu. Din aceste considerente nu mi-am cunoscut niciodată bunicii, unchii și mătușile. Yankel – fiul cel mai mare al bunelului, născut în 1892, și tatăl meu Shapsha au fost foarte tare împotriva plecării în Argentina, așa că bunicul Abram s-a supărat pe ei și a plecat fără fiii săi mai mari. Tatăl mel și Yankel au fost, la rândul lor, frustrați că s-au despărțit de familie și mult timp nu au ținut legătura cu ei. Doar zece ani mai târziu au început să corespondeze cu familia.

Tatăl și Yankel erau deja angajați la lucru la momentul plecării familiei lor. Încă de la vârsta de 13 ani lucrau în calitate de încărcători la o lăptărie. Yankel locuia la Rezina. S-a căsătorit destul de devreme. Soția lui era o evreică pe nume Pesya. Au avut patru copii – un băiat, Monya, născut în 1922, și fiicele Golda, născută în 1917, Revekka, născută în 1924 și Leya, născută în 1926. Yankel muncea din greu pentru ași întreține o familie atât de mare. Lucra în două schimburi la lăptăria respectivă. Pe 12 octombrie 1935 unchiul meu a murit ca urmare a prăbușirii tavanului uneia dintre localurile lăptăriei. În timpul înmormântării sale, sicriul nu a fost deschis ca rudele să nu vadă rămășițele groaznice ale lui Yankel.
Timp de doi ani, Pesya și copiii ei au trăit din banii oferiți de tatăl meu și de rudele din Argentina. În 1937 au primit o invitație din Argentina și Pesya a plecat încolo cu copiii ei. I-am iubit foarte mult, în special pe Revekka și pe Leya, care era de o vârstă cu mine. Înainte de plecarea lor am făcut o poză împreună. A fost ultima dată când i-am mai văzut. Înainte de 1940 primeam scrisori din Argentina, însă mai apoi în Basarabia [7] s-a instaurat regimul sovietic [6] și era imposibil să scriem rudelor noastre din străinătate [8]. Nici după război n-am putut coresponda cu ei.

Am aflat de la rudele mele îndepărtate, care locuiau în Israel, că nici rudele mele care au plecat împreună cu bunicul, nici copiii lui Yankel nu s-au îmbogățit vreodată. Cu toate acestea, ei au avut o viață decentă și bună. Nu au răspuns la scrisorile mele pe care le-am trimis după ”perestroika” [9], când a devenit posibil să țin legătura cu rudele din străinătate. Știu că bunicul Abram și bunica Nehama au murit în anii 1960 și știu că amândoi aveau peste 90 de ani. Copiii lui Yankel sunt încă în viață și au propriile familii, cu excepția Leyei. Ea a fost singura care a rămas necăsătorită. Din păcate, asta este tot ce știu despre familia tatălui meu.

Tatăl meu Shapsha s-a născut în 1894. A studiat la Cheder până la vârsta de doisprezece ani. A început să lucreze la vârsta de 13 ani. Tata nu a mers la școală. În ciuda faptului că era autodidact, era un om foarte învățat. Știa limba rusă, mai târziu a învățat și limba română. În afară de aceasta, avea aptitudini pentru matematică. Putea să facă adunarea, scăderea și înmulțirea până la trei cifre. După plecarea bunicului Abram în Argentina, el și Yankel au locuit împreună cu bunicii lor Itsik și Charna. Nici tatăl meu, nici Yankel nu au fost recrutați în armata țaristă în timpul Primului Război Mondial, poate din cauza faptului că erau cei care întrețineau familia.

Tata a lucrat ca încărcător la o lăptărie. El încărca lapte și unt și le livra agenților de vânzări. Dat fiind inteligența și bunul lui simț, ulterior a devenit asistentul proprietarului. În timpul uneia dintre călătoriile sale l-a întâlnit pe Moishe Lerner, proprietarul unei lăptării situate într-o mică localitate Vadul Rașcov. Acesta l-a invitat în vizită la el acasă. Shapsha a fost copleșit de frumusețea fiicei Tabl a lui Moishe și a început să facă dese călătorii la colegul său din Vadul Rașcov [90 km de Chișinev]. Câteva luni mai târziu, Shapsha a trimis un shadhan lui Moishe și în 1924 părinții mei s-au căsătorit.

Părinții mamei mele, Moishe și Sura Lerner, născuți în Vadul Rașcov în anii 1870, duceau un trai modest. Lăptăria bunicului era singura sursă de venit pentru întreaga familie. Deși venitul obținut nu era mare, era totuși suficient pentru ca familia Lerner să se descurce. Clădirea lăptăriei se mai păstrează și în prezent în localitatea respectivă. Moishe avea o casă din trei camere, construită din chirpici [material de construcție din lut și paie]. În timpul reuniunilor de Sabat, sau de alte sărbători evreiești și de familie, membrii acestei familii numeroase se adunau de obicei în sala cea mai mare.

Bunica Sura era casnică. Mama ei, străbunica mea Haya o ajuta. Haya s-a născut într-un sat moldovenesc în care erau doar două familii de evrei. Vorbea la fel de fluent limbile rusă și moldovenească, dar prefera idișul. Străbunica a trăit până aproape de o sută de ani, fiind bună și binevoitoare și păstrându-și o minte limpede și un mare simț al umorului. În pofida vârstei sale Haya avea ureche muzicală și o voce melodioasă. Obișnuia să cânte strănepoților și nepoților săi cântece frumoase evreiești. Se pricepea de asemenea la tricotat și la brodat. Doamnele din familia noastră arătau foarte drăguț, îmbrăcate în lucruri tricotate de ea. Haya a avut o moarte liniștită, de parcă ar fi adormit. Ea s-a stins din viață noaptea, pe 8 mai 1940.

Moishe și Sura trăiau la fel ca și alți evrei din localitățile mici. Respectau tradițiile evreiești, sărbătoreau Sabatul, mergeau la sinagogă și chiar și-au crescut copiii într-un spirit evreiesc. Din păcate, pe la sfârșitul anilor 1930 bunicul a fost grav afectat de leucemie. A murit la 9 mai 1941.

Moishe și Sura au crescut cinci copii. Ousher, născut în 1899, era cel mai mare. Locuia nu departe de bunicii mei, cu soția sa Klara și trei fiice – Fira, Feiga și Mara. Ousher era țăran. Soția și copiii lui făceau tot posibilul să-l ajute în munca lui dar familia lor, totuși, o ducea greu. Pe 8 iulie 1941, Klara și fiica lor cea mai mică, Mara, au murit în timpul bombardamentului. Ousher împreună cu fiicele și bunica lui Sura au fost capturați de germani în timpul evacuării și au ajuns în ghetoul din Chișinău [10]. Aici bunica și Ousher au murit de foame în prima iarnă grea. Fetele au supraviețuit. Feiga are niște amintiri groaznice despre vremurile de război. I-au fost amputate toate degetele în urma degerăturilor severe. Fira și fiicele ei locuiesc în Israel de pe la sfârșitul anilor 1980. Feiga a fost căsătorită cu Magelman și a locuit la Soroca [130 km distanță de Chișinău] cu cei doi fii ai lor.

Următorul fiu, Leib, născut în 1901, deținea o mică brutărie. În afară de pâinea obișnuită, el cocea acolo și Challah de Sabat, Purim hamantashen și pâini albe. Familia lui Leib o ducea așa de greu încât soția lui Reizl a trebuit să învețe croitoria. Așa mai contribuia și ea la bugetul familiei. Leib și Reizl au avut trei copii – fiicele Ida și Sonya și fiul Pinhus. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, toți s-au evacuat în Andijon [azi Uzbekistan, la 3500 km depărtare de Chișinău]. Leib a murit de tifos pe 23 martie 1943. Reizl și copiii ei s-au întors în Moldova și s-au stabilit la Soroca. Reizl a muncit foarte mult în calitate de croitoreasă ca copiii ei să obțină o educație bună. Ea a murit în 1967. Copiii ei au părăsit orășelul împreună cu familiile lor. Ida locuiește în prezent în Israel. După moartea soțului ei ea și-a luat numele de fată Lerner. Pinhus și cele două fiice ale sale sunt în Chicago. Acolo locuia și Sonya Vougsdorf [nume după căsătorie], care a murit în 1998.

Feiga, sora mai mică a mamei, născută în 1907, era o femeie foarte frumoasă. Ea a făcut studii primare. S-a căsătorit cu Shneer Kleiman, care lucra ca administrator într-un magazin, proprietate a rudelor sale bogate, într-o mică localitate evreiască, situată nu departe de Vadul Rașcov. Din păcate, nu-mi amintesc numele orășelului. Feiga și Shneer au avut doi copii – Rimma, născută în 1928, și David, născut în 1930. Feiga era casnică. Ea avea grijă de gospodărie și îngrijea de copiii lor. Familia Feigăi s-a evacuat și ea în Andijon. Când s-au întors în Moldova, s-au stabilit la Soroca, nu departe de copiii lui Leib. Feiga n-a avut o viață lungă. A murit în 1951 din cauza unei boli hepatice. Copiii ei au făcut studii universitare. Rimma a fost terapeut. Ea a murit acum câțiva ani în Chișinău. David era inginer. A locuit la Moscova și a murit în 2000.

Mezinul familiei noastre Joseph, născut în 1910, este încă în viață. El continuă să fie sănătos la minte și la trup. În prezent locuiește în SUA. Soția sa Fira a murit în urmă cu trei ani. Fiicele lor gemene Mara și Raisa au familiile lor și respectiv, copii și nepoți. Uneori îmi trimit felicitări de Anul Nou.

Mama mea, Tabl Lerner, născută în 1904, nu era cea mai frumoasă din familie, dar era cea mai inteligentă dintre toți copiii lui Moishe și Sura. Ea era capabilă să exprime gânduri rezonabile și să ia decizii înțelepte. Era capul familiei noastre. Tata urma întru totul sfaturile mamei. Adesea ea se manifesta ca „judecător” în multe chestiuni încurcate adresate de prieteni, rude și vecini. De obicei, acestea erau probleme legate de împăcarea unor soți certați, creșterea copiilor, menținerea bugetului familiei și consultarea unui medic. Mama era o persoană intelectuală, deși avea doar studii elementare. Cunoștea foarte bine limba rusă, deoarece a studiat-o în școală, și era pasionată de literatura rusă. Cunoștea lucrările unor autori precum Pușkin [11] și Lermontov [12]. Era, de asemenea, atrasă de operele lui Lev Tolstoi [13] și Fiodor Dostoievski [14]. Mama mea a fost autodidactă. Se poate spune că avea un apetit nesățios față de cunoștințe. Când Basarabia a devenit teritoriu românesc [15], mama a învățat destul de repede limba română.

Mama avea mulți prieteni și admiratori. Dar ei ia plăcut Shapsha, care s-a adresat tatălui ei din prima. Părinții mei adolescenți au început să se întâlnească foarte curând după ce s-au cunoscut. Tata venea la Vadul Rașcov, iar mama obișnuia să vină la Rezina. Pe 11 noiembrie 1924 s-au căsătorit. Am o poză cu minunații proaspăt căsătoriți. Mama era îmbrăcată într-o rochie elegantă și tata într-un costum nou. Nunta a avut loc în sinagoga din Vadul Rașcov sub o chuppah. Erau prezenți foarte multe rude ale mirilor. Mama mi-a povestit că a fost foarte vesel. S-a cântat muzică Klezmer și oaspeții au dansat până în zori. Mesele erau pline de mâncăruri delicioase, preparate în marea lor majoritate de bunica și străbunica mea Haya. Mireasa avea zestre. Nu știu ce sumă ia fost dată tatălui meu, dar era o sumă suficientă pentru a cumpăra o casă mică în localitatea Vadul Rașcov, unde s-au stabilit Shapsha și Tabl.

Inapoi sus

Copilăria

M-am născut în casa menționată mai sus pe 21 aprilie. Mi-a fost dat numele evreiesc Ruklya, dar am fost înregistrată cu un nume rusesc mai modern [16] – Raisa. Părinții mei îmi spuneau Raisa, doar străbunica Haya mă chema pe numele meu evreiesc. În 1930 s-a născut fratele meu Motle. Îmi amintesc ziua în care mama îl năștea pe fratele meu. Tatăl meu mergea de colo-colo. Din dormitor se auzeau gemete și țipete. Apoi am auzit plânsul unui bebeluș. O să mi-l amintesc întotdeauna. Mi-am îndrăgit fratele chiar din prima. Aveam un fel de sentimente adulte și materne față de el.

Îmi amintesc foarte bine copilăria. Îmi amintesc casa noastră – o casă mică din chirpici cu două camere mici și o bucătărie. În bucătărie era o plită, care se încălzea cu lemne de foc. Era folosită și pentru prepararea alimentelor. Mai târziu aveam un Primus [aragaz de tip Primus: un aragaz mic portabil cu un recipient care înmagazina aproximativ 1 litru de kerosen, acesta fiind pompat în arzător]. Mama folosea aragazul doar pentru încălzirea mâncării și în timpul pregătirilor pentru Sabat, când trebuiau să fie pregătite și ținute la cald o mulțime de mâncăruri pentru a doua zi. De obicei, mama începea să gătească mâncărurile festive de Sabat încă de vineri, dimineața devreme. Acele zile de vineri și sâmbătă erau zile speciale pentru familia noastră, dat fiind faptul că tata lucra în orășelul Rezina și venea acasă doar în zilele lui libere. Sâmbăta dimineața devreme, părinții mei mergeau la sinagogă. Când se întorceau, prânzul pregătit vineri în ajun, era încă cald. De Sabat noi deseori mergeam la bunicul Moishe. Toți copiii și nepoții se adunau la el în salon. La masă se serveau feluri de mâncăruri festive precum peștele gefilte, bulion de pui și tsimes. În centrul mesei se punea Challah și vin și masa începea cu aceea că bunicul spunea o binecuvântare. După aceea, eu, nepoata preferată, mergeam la toți cei prezenți cu o carafă de vin pe tavă și toată lumea trebuia să soarbă un pic de vin din acel vas.

Noi respectam și kashrut-ul. În curtea din spatele casei noastre era o magazie. Acolo se păstrau lemne de foc și alte lucruri de uz casnic. Tata a făcut acolo și un coteț pentru pui și rațe. Nu aveam bucătărie în grădină fiindcă întreaga noastră curte era cât o cameră. Păsările erau pentru noi de mare ajutor în alimentație. Mama ducea găinile la un shochet. Eu deseori mergeam cu ea. Când am crescut, mă duceam de una singură la shochet. Observam cum măcelarul anina păsările în cârlige așa ca sângele să se scurgă într-o tavă specială. Abia după aceea intervenție puiul se considera cușer. Mai pe urmă mama smulgea penele de pe pui. Acasă, ea dezmembra puiul și îl pârlea pe foc. Carnea, de asemenea, trecea prin etapa cușer. Pentru aceasta exista o placă specială de tăiat cu crestături, la o anumită distanță unele de altele. Carnea sărată se punea pe acea placă și sângele se scurgea din ea în respectivele crestături. Carnea era supusă acestei etape cușer timp de o oră. Existau ustensile separate pentru carne și pentru lactate și, de asemenea, existau cuțite și plăci pentru tăiat, marcate pentru utilizare diferită în timpul pregătirii mâncării.

Eu mergeam la sinagogă cu părinții mei din fragedă copilărie. În mica noastră localitate existau câteva sinagogi. Îmi amintesc de patru din ele. Poate erau mai multe decât patru. Sinagogile nu erau clasificate din punct de vedere al meșteșugului enoriașilor. Erau frecventate de evreii care locuiau în vecinătatea apropiată. Nu departe de casa noastră era o sinagogă destul de mare. Era o clădire cu un singur etaj, în care bărbații și femeile se rugau în săli diferite. Sâmbăta tata îmbrăca tallit-ul și tefilin-ul. Eu duceam cartea de rugăciuni în drum spre sinagogă. Sabatul era sacru pentru tatăl meu, în pofida faptului că în restul săptămânii el era un evreu laic. Nici măcar nu-și acoperea totdeauna capul. Ceea ce-mi plăcea cel mai mult în sinagoga noastră era locul unde se păstra Tora – împodobită cu aur și catifea. Îmi plăcea să ascult cântarea solistului și a corului. Era spectaculos.

Sinagogile erau aglomerate în orașul nostru. Populația localității noastre era alcătuită în marea ei majoritate din evrei. Erau câțiva oameni bogați în localitate. Îmi amintesc de proprietarul magazinului de confecții, Tsenner, și de proprietarii magazinelor alimentare, Goldenberg și Fainstein. Magazinul de încălțăminte aparținea lui Gonikman. În localitate erau câțiva medici și un avocat. Restul populației trăia foarte modest, ca să nu zic sărăcăcios, numărând fiecare copeică. Familia mea făcea parte dintre aceștia din urmă. Printre copii nu existau divizări pe criterii de clasă sau naționalitate. Toți eram foarte prietenoși – moldoveni, evrei, copiii bogaților, ai clasei de mijloc și ai săracilor. Evreii îi respectau pe cei săraci. În zilele de Sabat și de sărbători la masa noastră festivă erau întotdeauna invitați și evrei săraci.

Am avut mulți prieteni, mai ales printre băieți. Iarna Nistrul era înghețat și ne servea ca patinoar. Nu aveam propriile mele patine. De obicei le împrumutam de la niște băieți, care mă ajutau să patinez pe gheață. Vara îmi plăcea să mă plimb în parcul central, situat pe malul Nistrului, pe cotitura pitorească de sub deal. Pe piaţa centrală a localității era o mare biserică ortodoxă decorată frumos. Sunetul clopotelor bisericii era foarte frumos și ne plăcea să-l ascultăm. Îmi plăcea, de asemenea, să merg la piața, situată nu departe de biserică. Tejghelele erau pline cu tot felul de legume și fructe de diferite culori. Tot acolo se făcea și comerțul cu ridicata a strugurilor. Tata, totdeauna, obișnuia să cumpere struguri de la unul și același moldovean. El făcea vin din struguri, pe care îl păstra în pivnița noastră. Mamei îi plăcea să se tocmească la piață. Cum s-ar fi putut ea descurca fără să se târguiască? Vânzătorii din piață mergeau la magazine pentru cumpărături și-și cumpărau lucrurile de care aveau nevoie, precum și cadouri pentru copiii lor. Țăranilor le plăceau foarte mult covrigii. Ei înșirau covrigii pe un fir de ață și-i puneau în jurul gâtului. Relațiile dintre evrei și moldovenii erau niște relații de buni vecini. Nu pot spune că era o prietenie consolidată, dar cel puțin nu se insultau reciproc.

În casa bunicului Moishe se respectau tradițiile evreiești. Am aflat de la vecinii mei despre evrei, modul lor de viață, tradițiile și sărbătorile lor. Rabinul și soția lui locuiau în fața casei noastre. Ei nu aveau copii și mă iubeau foarte mult. Eram un oaspete binevenit aproape zilnic în casa lor. Îmi pare rău că nu-mi amintesc numele unor oameni atât de apropiați mie, oameni care m-au învățat tradițiile evreiești. Soția rabinului m-a învățat etica vieții de familie evreiești și menajul. Purta totdeauna rochii frumoase, peruci și broboade legate într-un mod excentric. Ea mă învăța cum ar trebui să fiu îmbrăcată în casă, pentru familie, astfel încât și soțului să-i facă plăcere să-și privească soția, nu doar celor din afara casei. Tot ea m-a învățat cum să gătesc o serie de bucate evreiești, în conformitate cu sărbătorile tradiționale. Ea și cu mine am copt hamantashen pentru Purim, prăjituri de cartofi și gogoși pentru Chanukkah. Ea m-a învățat, de asemenea, cum să distribui pe farfurie toate produsele pascale menționate în Haggadah și cum să gătesc ierburile amare.

Îmi plăceau foarte mult sărbătorile. Sărbătorile de toamnă Sukkot și Simchat Torah mă atrageau cel mai mult. Acestea aveau loc după Yom Kippur, perioadă în care părinții noștri posteau și mergeau la sinagogă iar nouă, copiilor, ne era interzis să ne distrăm și să vorbim. Am început să postesc la o vârstă destul de tânără, când aveam șase ani. În alte perioade de timp nu puteam să postesc, dar de Yom Kippur eram ca sufocată și treceam destul de ușor prin post. Îmi plăcea și ceremonialul Roș Hashanah, când în sinagogi se suna din șofar.

Îmi plăcea sărbătoarea Sukkot pentru că era atât de ciudată. În încăperea sukkah exista o masă festivă, construită de bunicul Moishe, care se împodobea cu ramuri de copaci. Și sărbătoarea veselă Simchat Tora îmi plăcea. În timpul acesteia evreii plimbau sulul Torei cu dans și muzică. Se făcea o paradă, în timpul căreia evreii coborau de pe munte spre parcul central și mergeau de-a lungul orașului purtând un felinar dintr-un dovleac scobit, cu lumânări aprinse înăuntru. La fel ca mulți alți copii, îmi amintesc de Chanukkah, deoarece bunicul Moishe îmi dădea bani. Și frații mamei obișnuiau să-mi dea bani în această sărbătoare.

Așteptam cu nerăbdare sărbătoarea veselă Purim. În localitate se făcea o procesiune în stilul unui carnaval. Când eram adolescență, am participat și eu la această procesiune. Copiii se adunau în casa rabinului, unde se organiza un Purimshpiel. De regulă, eu eram Esther, eroina popoarelor evreiești. În localitate se cocea hamantashen dar în casele bogate se mai cocea și o pâine albă. Era făcută din aluat cu miere și nuci. Nu toată lumea își putea permite un asemenea lux. Seara evreii puteau fi văzuți cu tăvi, ducându-și șelahmoni unul altuia. Trebuia să faci nu mai puțin de două cadouri. Întrucât noi aveam multe rude, mama începea să coacă hamantashen seara. Ea făcea, de asemenea, dulciuri și prăjituri de casă. Eu și fratele meu distribuiam acele cadouri. Și nouă ni se ofereau cadouri șelahmon delicioase. Noi cunoșteam modul în care fiecare doamnă coace aceste șelahmoni delicioase și puteam să ne dăm seama cu ochii închiși cine ne-a făcut cadoul.

Dintre toate sărbătorile Pesah se considera cea mai importantă. Noi începeam să ne pregătim pentru această sărbătoare imediat după Purim. Îmi plăcea tam-tam-ul din casă cu ocazia acestei sărbători. Curățam lucrurile din casă, mutam mobila, băteam covoarele, văruiam plita, puneam perdele la ferestre și pe masă o față de masă din dantelă. Se făcea curat până și în cotețul găinilor. Tata venea mai devreme acasă și aducea cadouri pentru noi toți – mama de obicei primea un șal frumos sau o stofă pentru rochie. Eu primeam pantofi din piele lăcuită sau o rochie, fratelui meu i se dădeau cizme sau o haină. Deși hainele pe care le aveam erau încă destul de bune, totuși, așteptam cu nerăbdare să obținem niște piese noi. Se scotea de la mansardă cufărul cu veselă frumoasă. Vesela respectivă se folosea doar o dată pe an, timp de o săptămână.

În ajunul sărbătorii se alunga din casă duhul rău Chametz. Tata se plimba prin casă cu o pană de gâscă și mătura firimiturile inexistente. Începând cu acea zi în pregătirea bucatelor se folosea doar matzah. Din matzah se pregăteau Keyzels dulci sau acrișori și, de asemenea, kneydlakh pentru bulionul de pui. Chiar și peștele gefilte era pregătit cu făină de matza înmuiată. Mama întotdeauna cocea o prăjitură cu nuci pentru desert pentru care folosea următoarele ingrediente: 100 de nuci, albușurile a zece ouă bătute spumă, făină de matza si lămâie.

Tata întotdeauna aducea băutura seder. Sărbătoarea începea cu faptul că eu puneam cele patru întrebări tradiționale cu privire la originea sărbătorii. Apoi fratele meu Motle prelua inițiativa. La masa noastră festivă erau întotdeauna invitați vecinii noștri, soții Tkaches. Cândva ei au fost bogați, dar mai apoi au dat faliment și au devenit foarte săraci. Aveau o familie numeroasă cu opt copii. Pentru servirea celui de al doilea seder, de obicei, mergeam la bunicul Moishe. Bunica Sura, care mă iubea cel mai mult, întotdeauna manifesta o atenție deosebită față de mine. Îmi dădea cele mai bune cadouri și îmi permitea să aranjez vesela pe masă. Așa simțeam că eram nepoata ei preferată.

În 1934, am mers la o școală mixtă elementară românească. Reușeam bine la studii: eram pe primul loc în clasă și deseori obțineam premiul întâi și doi la învățătură. La sfârșitul anului ni se dădeau premii, acestea, de obicei, fiind cărți și rucsacuri. Profesorii mă tratau foarte bine. Copiii evrei, moldoveni și ruși erau tratați în mod egal. Copiii evrei erau scutiți de participarea la cursul de religie creștină ortodoxă. Pentru ei se preda istoria evreilor. Era interesant faptul că copiii ortodocși lipseau de la lecțiile lor ca să asiste la lecțiile noastre. Îmi plăceau disciplinele din domeniul științelor naturale cum ar fi botanica și zoologia. Eram pricepută și la meșteșuguri, cum erau tricotatul și broderia. La sfârșitul anului în școala noastră se organiza o expoziție. În cadrul acesteia erau expuse lucrările elevilor și lucrările mele erau întotdeauna expuse în cel mai vizibil loc.

Bunicul Moishe m-a rugat să-i brodez o cămașă de noapte. În acele vremuri, bărbații dormeau în cămăși lungi de noapte. Tot timpul amânam să fac acest lucru și n-am reușit să brodez cămașa bunicul meu. Pe 9 mai 1941, bunicul Moishe a murit. Străbunica Haya murise cu un an înainte. Bunicii mei au fost îngropați în conformitate cu riturile evreiești. Au fost acoperiți cu un giulgiu. Eu n-am mers la cimitir. Evreii n-aveau obișnuința să-și ia la cimitir copiii, ai căror părinți erau încă în viață. Îmi amintesc perioada de doliu, la care am luat parte și noi. Ne-am așezat pe podea împreună cu rudele noastre. Eu eram fără pantofi, doar în ciorapi. Vecinul nostru, rabinul, a citit o rugăciune pentru decedat.

Am mers la școala din Vadul Rașcov timp de patru ani. Pentru a-mi continua studiile a trebuit să merg în alt oraș, deoarece în localitatea noastră nu existau alte școli. Am învățat doi ani la școala din Vorniceni. Orășelul era la 18 kilometri distanță de noi. Stăteam în gazdă într-un apartamentul împreună cu două fete din școala noastră. Proprietara noastră era evreică și se numea Sima. Ea ne oferea cazare și micul dejun. Ne hrănea foarte bine. Toate locuiam într-o singură cameră dar ne înțelegeam bine între noi. În ajunul Sabatului, adică în ziua de vineri, plecam acasă. Totdeauna ne duceam acasă de sărbătorile evreiești. La acea vreme nu mai eram la fel de încântată de sărbători așa cum obișnuiam să fiu în perioada copilăriei. Pur și simplu respectam tradițiile. În afară de aceasta, nu existau alte lucruri de făcut decât să respect tradițiile evreiești.

În acea perioadă au fost create organizațiile fasciste ale cuziștilor [17] și legionarilor [18]. Tinerii evrei au aderat la alte două tabere opuse, și anume la sionişti [19] şi comunişti. Eu am fost indiferentă față oricare dintre acestea. Când am venit în vizită la unchiul Yankel și la mătușa Haika, i-am auzit pe copiii lor comuniști povestind cu încântare despre URSS și despre visele lor cu privire la dreptate și la egalitate într-o societate a viitorului. Eu, fiind calmă și bine crescută și respectând tradițiile și modul de viață stabilite, nu m-am lăsat influențată de ideile lor. Nici n-am făcut parte din organizațiile evreiești sioniste.

La sfârșitul lui iunie 1940, când trupele sovietice pacificatoare au intrat în Basarabia, familia mea nu le-a întâmpinat cu admirație, așa cum au făcut-o mulți alți evrei. Dimpotrivă, noi eram afectați de sentimentul de incertitudine. Tata chiar a încuiat ușa. Nu ni s-a întâmplat nimic rău. N-am fost afectați de represiuni și de sechestre, care au început în localitatea noastră câteva zile mai târziu. Noi auzeam despre aceste lucruri de la alți oameni. În localitatea noastră erau câțiva oameni bogați însă cunoscuții și rudele noastre erau sărace. Tata era angajat la un fel de întreprindere. La sfârșitul lunii august am plecat la Rezina și am intrat în clasa a VIII-a a școlii sovietice. Am întors o filă nouă. Viața mea a devenit mai interesantă. Ca întotdeauna, eram un elev excelent în școală, în pofida faptului că lecțiile se predau în limba rusă și îmi era destul de dificil. Foarte curând am devenit fluentă și în limba rusă. Principala diferență dintre școala sovietică și cea românească consta în faptul că acum puteau să meargă la școală și copiii din cele mai sărace pături ale societății, lucru care înainte nu le era accesibil. Și atmosfera din școală a devenit mai democratică. Locuiam la o mătușa a tatălui meu pe nume Perl. Foarte curând m-am împrietenit cu fiul ei cel mai mare, Nahman. Petreceam foarte mult timp împreună. Între noi s-a născut o dragoste copilărească. Aveam o mulțime de prieteni acolo. Am devenit pionieri [20] și participam la o mulțime de evenimente care erau pentru noi totalmente noi: adunări ale pionierilor, ateliere de lucru, PT, dar acestea nu au durat mult.

Inapoi sus

Perioada războiului

În iunie 1941, am susținut examenele de sfârșit de an pentru clasa a VIII-a și urma să mă întorc acasă în vacanță, dar am mai rămas încă câteva zile în orășelul Rezina fiindcă nu voiam să mă despart de Nahman. Pe 22 iunie, la ora 12.00, a fost difuzat discursul lui Molotov [21] din care am aflat despre izbucnirea Marelui Război pentru apărarea Patriei. A fost ultima dată când l-am mai văzut pe Nahman înainte de a ne evacua. După cum s-a dovedit, el a fost înrolat în armata sovietică [22] în primele zile ale războiului. Acasă era panică. Tatăl meu insista să ne evacuăm, în timp ce mama mai avea îndoieli dacă să plecăm sau nu. Pe 8 august, localitatea noastră a fost bombardată pentru prima dată. Am mai rămas în orășelul nostru încă o săptămână. Aproape toți evreii au plecat în evacuare: unii au plecat cu căruțele, alții au plecat pe jos. Unii evrei, în special cei mai în vârstă, nu se grăbeau să plece deoarece credeau că nemții nu le vor face vre-un rău.

Pe 16 iulie, imediat după ce Chișinăul a fost ocupat, părinții mei au decis să plece. Mama credea că lucrurile urmau să se soluționeze în câteva zile după care ne vom putea întoarce acasă. Ea și-a luat cu sine doar niște acte și bani. Și-a lăsat acasă chiar și bijuteriile ei modeste. Mama a încuiat casa și i-a dat cheile unei vecine moldovence, pe care a rugat-o să ne supravegheze casa. Marea parte a bunurilor noastre a rămas acasă. Am luat cu noi doar niște bagaje ușoare. Doar Motle și-a luat lucrul său preferat – jocul de table. Îl mai păstrez și acum. Nu-mi amintesc cum ne-am întâlnit cu rudele noastre în drum spre evacuare. Curând în drumul nostru ni s-au alăturat familiile rudelor mamei mele. Aceștia erau Leib, Feiga și Joseph. În așa mod, familia noastră extinsă și-a părăsit gospodăria plecând spre necunoscut.
Mergeam pe drum împreună cu alți fugari. Aveau loc bombardamente frecvente și trebuia să ne ascundem pe câmp sau în pădure. Se auzeau țipete și plânsete. Se întâmpla ca oameni să fie răniți și uciși. Uneori mergeam în satele ucrainene. Gazdele erau foarte ospitaliere. Ne-au permis să facem baie în baia lor. Am rămas să înnoptăm în casa lor. Ei, de asemenea, ne-au hrănit, ne-au dat lapte și haine curate. Acele doamne ucrainene amabile ne propuneau să rămânem la ele. Le era milă de mama mea, de mine și mai ales de frățiorul meu mai mic. Am continuat să mergem așa timp de o lună. Nu aveam cum să ne întoarcem acasă. Atunci când ajungeam într-un sat oarecare, la ora 12:00 ne strângeam în jurul radioului ca să ascultam știrile. Am aflat cât de rapid pătrundeau și cât de mult înaintau trupele germane în țara noastră.
Pe 25 august 1941, ne aflam în orașul Bataysk din regiunea Rostov [azi Rusia], la aproximativ 1000 de kilometri de casa noastră. Ne-am îmbarcat într-un tren și am continuat să mergem mai departe spre est. În locurile respective erau oameni evacuați din diferite orașe și sate din Ucraina și Rusia. Erau o mulțime de oameni, dar toată lumea a avut șansa să se urce în tren. Aproape că nu se găsea deloc de mâncare. Pe la stații reușeam să facem rost de ceva apă fiartă și câteodată de câteva alimente. Nu știam exact încotro mergeam. Tot ce știam era că ne mișcam spre est. Ne-a luat aproape o lună să ajungem în orașul Andijon din Uzbekistan.

La sosire, tatăl meu împreună cu alți bărbați, s-au dus imediat la punctul responsabil de evacuați. Au mers să lucreze ca muncitori în depozitul de legume. Am găsit o cazare în aceeași zi. Am închiriat o casă mică, în care s-a stabilit familia noastră. La început înduram foame. Asta, în pofida faptului că tata lucra la depozit și primea coji de cartofi și sfeclă și frunze de varză semi-putrezite. O dată pe zi primeam hrană de la punctul responsabil de evacuați. Ni se dădea niște terci din apă și cereale. De obicei, băiatul vecinului, care era șchiop, ne striga: „Se dă terci!” și noi fugeam cu farfuriile spre punctul responsabil de evacuați. Acolo se făceau cozi lungi de oameni. Cel mai important lucru era că ni se dădea zilnic câte 400 de grame de pâine. Era o pâine militară, prost coaptă, acrișoară, dar nouă ni se părea delicioasă. În Andijon am mers la școală în clasa a IX-a la. După lecții mergeam la lucru în schimbul doi. Îmi făceam temele noaptea.

În 1942, tata, unchii mei Joseph și Shneer au fost recrutați pe frontul muncii. Au fost trimiși să construiască metroul din Moscova. Tata ne trimitea scrisori de acolo. Uneori ne trimitea și bani. Viața noastră a devenit puțin mai ușoară. Eu lucram ca muncitoare la o fabrică de ulei de bumbac. Înainte să plec de la fabrică, mi s-a permis să-mi înmoi hainele în ulei de bumbac. Am îmbrăcat cât mai multe haine si le-am înmuiat foarte bine in ulei. Membrii familiei mele extinse mă așteptau la intrarea în fabrică. În alimentația noastră se simțea o lipsă considerabilă de grăsimi, așa că au fost nevoiți să sugă ulei de bumbac din hainele mele. Stăteam lângă ei și plângeam. Aproape toți muncitorii din fabrică luau ulei de bumbac în modul în care am procedat eu. Mai erau și alți oameni apropiați nouă, care se aprovizionau cu ulei în modul în care o făceau rudele mele. Mama plângea foarte mult pentru faptul că eu munceam din greu. Încercam să iau ceva ulei pentru fratele meu mai mic. Motle îndura foamea foarte greu.

La începutul anului 1943, fratele meu mai mic și unchiul Leib s-au îmbolnăvit de tifos. Am fost surprinsă să văd că restul rudelor noastre, toți îngrămădiți împreună în casa noastră mică și înghesuită, nu s-au îmbolnăvit de boala respectivă. Eu aveam imunitate, deoarece suferisem de această boală în 1936. În pofida tuturor lucrurilor pe care le-am întreprins, nu am putut să-i salvăm pe fratele Motle și pe unchiul Leib. Au murit pe 23 martie 1943. Au fost puși într-o căruță și duși la cimitir, unde au fost îngropați într-un mormânt comun ai celor afectați de febră tifoidă. Am păstrat jocul de table al fratelui meu Motle ca pe un lucru prețios.

În ciuda faptului că munceam din greu, în 1943 am terminat școala cu mențiune. Tata mi-a trimis niște bani. El insista să-mi continui studiile. Am plecat în orașul Osh, situat la granița dintre Uzbekistan și Kârgâzstan. Acolo era evacuată Universitatea din Rostov. Mi-am depus actele si m-au înscris fără să susțin vre-un examen, dat fiind că am terminat școala cu mențiune. Am intrat la Facultatea de Agenți Chimici. M-am cazat în căminul universității. În viața mea a început o nouă etapă. Am devenit studentă. Am frecventat cursurile la Universitatea Rostov doar două luni. La sfârșitul lunii octombrie s-a produs o explozie groaznică în laboratorul universității noastre și câțiva dintre studenții noștri au murit, iar alți numeroși studenți au fost evacuați cu arsuri severe. Nu i-am spus mamei despre acest lucru, dar mama a intuit că s-a întâmplat ceva grav. Dânsa a sosit la Osh și, după ce a aflat că am rămas în viață printr-un miracol, a insistat să părăsesc institutul. Totdeauna am ascultat-o pe mama și am plecat de la Osh, în pofida faptului că îmi plăceau studiile de acolo și că aveam prieteni.

Mai târziu m-am transferat la Institutul de Medicină din Tashkent, unde am învățat până în 1944. N-am regretat niciodată acest lucru, fiindcă am înțeles că medicina este chemarea mea. Acolo, în Tașkent [azi capitala Uzbekistanului] m-am împrietenit cu fete evreice din Moldova [23], cu care locuiam împreună la cămin. Treptat, viața noastră devenea din ce în ce mai bună. Eu primeam o bursă mărită și câștigam bani pentru lucrurile tricotate, așa că aveam posibilitatea să-i trimit ceva bani și mamei. Ceea ce m-a făcut să mă bucur cel mai mult a fost că Nahman m-a găsit prin intermediul biroului evacuaților. Noi am început să ne scriem scrisori tandre. La sfârșitul anului 1944, tatăl meu s-a întors de la Moscova și a început să lucreze la diferite obiecte la lucrări de săpat. Era îndurerat de moartea fiului său, dar încerca să nu-i arate mamei suferința sa. Mama nu și-a putut ierta moartea lui Motle. Ea credea că a fost vina ei.

Inapoi sus

După război

La sfârșitul lunii decembrie 1944, imediat după eliberarea Basarabiei, am plecat spre casă. Bineînțeles că drumul nostru înapoi spre casă ni s-a părut mult mai scurt. A trebuit să schimbăm mai multe trenuri dar pe data de 3 ianuarie 1945 am ajuns la Chișinău. Orașul era întunecat, devastat și dărăpănat. Tatăl meu a hotărât să rămânem în Chișinău, deoarece și localitatea Vadul Rașcov era devastată. Din scrisorile prietenului nostru am aflat că casa noastră a fost demolată împreună cu alte case. Așa dar, nu ne-am mai întors în localitatea noastră. În Chișinău existau multe spații la subsol și la demisol, care erau neocupate. Am ocupat o cameră încăpătoare dintre acestea și am început să ne instalăm.

Tata a început să lucreze la o întreprindere de lactate. Mama era casnică. La scurt timp după sosirea mea la Chișinău, am scris cerere de înrolare la Institutul de Medicină nou înființat și am fost acceptată ca studentă în anul doi. Eram foarte fericită. Aici, în Chișinău, l-am întâlnit pe Nahman. El aproape că n-a luat parte la lupte în război. La fel ca și alți basarabeni, Nahman a fost demobilizat de pe linia frontului după o lună, deoarece regimul sovietic nu avea încredere în oamenii originari din teritoriile nou-anexate. În timpul când se afla în Buguruslan [azi Rusia] el a intrat la Facultatea de Istorie a Institutului de Pregătire a Profesorilor. În 1944, Nahman era printre primii absolvenți. Între timp devenise un membru activ al Komsomolului [24] și secretarul comitetului Komsomolist al institutului. [Nota editorului: în toate instituțiile educaționale și industriale existau organizații Komsomoliste. Acestea erau conduse de comitete Komsomoliste, implicate în activități organizatorice].

Nahman a venit la Chișinău împreună cu alți absolvenți ai institutului imediat după eliberarea orașului. Nahman s-a mutat în locuința noastră, fiind ruda noastră. Rudele lui apropiate nu mai erau în viață. Perl – mama lui și fratele său Gedali au pierit într-un ghetou. Nahman și cu mine deveneam din ce în ce mai apropiați. Curând m-a cerut în căsătorie. Acest lucru s-a întâmplat de Ziua Victoriei, 9 mai 1945. În ziua aceea Nahman și cu mine eram la Odesa [25], și ne plimbam de-a lungul frumosului bulevard maritim. Aveam impresia că întreaga populație din orașul Odesa era în stradă. Oameni necunoscuți se sărutau unul pe altul, se bucurau de victoria noastră și sperau la un viitor luminos.

În primăvara anului 1946, Nahman și cu mine ne-am căsătorit. Duceam o viață grea. Pâinea se dădea pe cartele [26]: nu se găseau nici provizii, nici produsele de bază esențiale. Dar eram tineri, ne iubeam și speram la un viitor bun. Mi-am vândut cartela de pâine și mi-am cumpărat ciorapi de nailon, care erau visul meu. Când am mers la oficiul de stare civilă să înregistrăm căsătoria m-am îmbrăcat cu o fustă din pânză și o bluză peticită. Seara, împreună cu rudele noastre ne-au adunat în camera noastră întunecoasă. Am servit ceai cu pâine de secară și dulciuri făcute din zahăr colorat și apă. Apoi am dansat pe muzică, difuzată de un gramofon și ne-am distrat.
Am continuat să locuim împreună cu părinții mei în camera lor sărăcăcioasă. Am aranjat o bucătărie în micul nostru coridor, unde mama gătea pe o plită de tip Primus. Nu simțeam lipsa unui spațiu mai larg. Rudele noastre ne vizitau des. Serveam ceai împreună și stăteam până la ore târzii și se întâmpla ca, deseori, ei să rămână la noi și peste noapte. Unii dintre ei dormeau pe masă, alții pe podea. Nu era loc suficient pentru toată lumea, dar oricum ne plăcea să ne petrecem timpul împreună. Pe primul meu fiu David, care s-a născut în 1948, l-am crescut în respectiva cameră. În 1952 l-am născut pe cel de al doilea fiu al nostru, pe care l-am numit Boris.
Nu am renunțat la studii atunci când l-am născut pe David. Mi-a fost greu să îmbin studiile la Institutul de Medicină cu nopțile nedormite, cu spălatul rufelor și înfășatul copilului. Părinții mei m-au ajutat foarte mult. La institut am devenit membru al Komsomolului și chiar găseam timp și pentru această activitate socială. După absolvirea studiilor la Institut Nahman a devenit membru al Partidului Comunist. A început să activeze ca profesor la Institutul de Pregătire a Profesorilor, iar mai apoi la Universitatea de stat din Chișinău. În perioada în care absolveam institutul, antisemitismul la nivel de stat a devenit ceva obișnuit. Era anul 1949, cunoscut în istorie ca an al desființării Comitetului Antifascist [27], și mai târziu – ca an în care a avut loc Complotul Medicilor [28]. Eu am absolvit institutul în acel an.

În pofida faptului că am absolvit institutul cu mențiune și am susținut toate examenele cu note excelente, atunci când am depus documentele pentru a intra la aspirantură, nu am fost admisă la respectivele studii postuniversitare. Mi s-a spus că, mai întâi ,trebuia să lucrez în calitate de medic practician. În același timp, o prietenă de a mea de naționalitate moldoveancă a fost acceptată foarte ușor. Am fost distribuită la un post de lucru obligatoriu [29] într-un sat îndepărtat din Republica Moldova, dar autoritățile din acea localitate trebuiau să-mi acorde condiții de trai acolo, deoarece soțul meu lucra la Chișinău și, în afară de aceasta, aveam copil mic. Pentru soluționarea situației m-am adresat la departamentul de îngrijire preventivă din cadrul ministerului sănătății și am fost angajată în calitate de terapeut cu jumătate de normă. Era îngrozitor să activezi ca medic practician în timpul derulării senzaționalului complot al medicilor. Am avut și eu un caz, în care pacienta la care am mers în calitate de medic mi-a închis ușa în nas. Persoana nu mi-a zis nimic, dar am înțeles totul din privirea morocănoasă a acesteia. În acea zi mi-a fost foarte greu să mai merg să vizitez și alți pacienți.

Când m-am adresat șefului secției noastre cu rugămintea să soluționeze acest caz, el mi-a spus că pacienții au dreptul să refuze să fie tratați de anumiți medici și mi-a adresat un fel de acuzație meschină. Evreii totdeauna erau criticați. În pofida faptului că am reacționat în mod calm și rezervat, totuși, am plâns toată noaptea. Soțul meu mă liniștea și îmi spunea că în curând se va termina toată nedreptatea respectivă. El avea capacitatea de a anticipa lucrurile și, în același timp, avea și o părere corectă cu privire la realități. Poate că acest lucru era o calitate a sa personală sau poate că era rezultatul activității sale în calitate de istoric. Oricum, atunci când în 1953 a murit Stalin, soțul meu nu jelea acest fapt la fel ca restul oamenilor. Dimpotrivă, era unul dintre puținele persoane care erau aproape bucuroși. El spunea că de acum înainte dreptatea va învinge. La rândul meu, fiind influențată de soțul meu, aveam mintea limpede și am reacționat la moartea acestui conducător destul de calm. Părinții mei, însă, în special mama mea, erau îndurerați și plângeau. În acea perioadă mama era bolnavă mai tot timpul.

Sănătatea i-a fost subminată în perioada în care lucra din greu în orașul Andijon. La rândul lor au afectat-o și anii de foamete. Mama avea cancer la ficat. În 1956 a murit, având puțin peste cincizeci de ani. A fost înmormântată în sectorul evreiesc al cimitirului din Chișinău. Tata a citit o rugăciune de comemorare. Mi-a fost foarte greu să depășesc faptul morții mamei. Mi-a fost cea mai dragă ființă. Tata a început să îndeplinească o serie de treburi, încercând să mă ajute în gospodărirea casei. Mergea la cumpărături, la piață, gătea și avea grijă de copii. Era foarte atent și responsabil – lucruri, care m-au ajutat să depășesc perioada grea de deplângere a pierderii mamei.
Deoarece situația noastră financiară nu era destul de bună, întotdeauna eram angajată prin cumul în două locuri de muncă simultan. Trebuia să cresc doi copii. Salariile medicilor și a profesorilor nu erau mari. Eu nu am fost niciodată promovată în funcție și rămâneam mereu în aceeași post. Totuși, în 1956, după dezvăluirile în legătură cu cultul personalității lui Stalin, am avut sentimentul că a sosit momentul schimbărilor. Dar, în realitate, în ceea ce privește evreii, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Soțul meu era un istoric talentat. A lucrat timp de câțiva ani la elaborarea unei disertații în domeniul respectiv [30], dar nu a reușit să o susțină, pe motiv că era declarată depășită. Apoi a mai elaborat o altă teză, pe o altă temă, și i s-a spus același lucru. A rămas să activeze în calitate de profesor obișnuit în tot restul vieții sale.

Copiii noștri creșteau ca oricare alți copii sovietici: creșă, grădiniță. Când erau bolnavi, mama avea deseori grijă de ei, iar când mama mea a murit, tata ne ajuta în îngrijirea copiilor. În 1959 am primit un apartament și, în cele din urmă, ne-am mutat din acel subsol. Eu locuiesc in acel apartament și până în ziua de azi.
Fiii mei au fost elevi foarte buni și ambii au terminat școala cu medalie de aur. [Nota editorului: medalia de aur era cea mai înaltă distincție în școlile medii din URSS. Pentru a obține medalia de aur un elev trebuia să aibă note excelente pentru toate disciplinele (100%).] Noi acordam foarte mare atenție copiilor noștri și încercam să-i creștem oameni civilizați. Discutam împreună despre cărțile citite de băieții noștri. Au citit operele aproape a tuturor clasicilor ruși și a celor de peste hotare. Ei cunoșteau și operele lui Sholem Aleichem [31]. La acea vreme era singurul scriitor evreu, lucrările căruia erau publicate în limba rusă.
Eram niște persoane cărora le plăcea să meargă la teatru. De asemenea, ne plăcea să mergem la concerte simfonice, să facem excursii la Moscova sau la Kiev. Una dintre vacanțele noastre a fost în totalitate dedicată vizitării Leningradului, a palatelor și a muzeelor de acolo. Obișnuiam să mergem la mare în Crimeea sau în Caucaz. Pot spune că am avut o viață împlinită. Desigur, nu eram bogați: nu aveam casă sau mașină proprie, dar cel puțin aveam un apartament bine mobilat și, de asemenea, ne puteam permite mâncare bună, haine și odihnă în vacanțe.
În familia noastră tradițiile evreiești se respectau în totalitatea lor doar de tatăl meu. Era de așteptat ca eu și soțul meu să fim atei. Nahman era membru de Partid. Lucram și sâmbăta, care era considerată zi de lucru. Tata, însă, respecta întotdeauna Sabatul. Cât timp era în stare să meargă pe picioarele lui se ducea să participe la slujbele de la sinagogă. În acea perioadă nu a mai putut fi respectat Kashrut-ul, deoarece era greu să faci rost de produse alimentare în general, ca să nu mai vorbim de cele din categoria kosher. Și totuși, am avut întotdeauna mața pentru Pesach. Tata era cel, care putea să aștepte la cozi lungi ca să-l ia de la sinagogă. Mâncărurile tradiționale de sărbătoare, de obicei, le pregătea tot tata.

David și Boris încă din copilărie au fost întotdeauna conștienți de faptul că sunt evrei și au manifestat interes față de lunga istorie a evreilor. Tata le povestea multe istorii ale neamului. Le-a povestit despre localitatea, în care am locuit, despre tradițiile evreiești. Cred că el le-a insuflat dragostea pentru poporul evreu. Tata a avut o viață lungă și a murit în somn în 1988, la vârsta de 94 de ani. A fost înmormântat lângă mama mea în sectorul evreiesc al cimitirului orășenesc cu respectarea ritului tradițional și a fost îngropat într-un giulgiu. Directorul sinagogii, împreună cu un evreu în vârstă, au citit o rugăciune.
Copiii mei au primit o educație minunată. Cel mai mare, David, a intrat la facultatea de fizică a universității din Chișinău. A fost un student excelent și a absolvit universitatea cu mențiune. A lucrat mulți ani ca fizician teoretician însă după perestroikă, institutul în care lucra s-a închis și David a rămas fără serviciu. A decis să devină om de afaceri și și-a creat propria companie de vânzări și instalare a echipamentelor informatice. În prezent compania lui este una prosperă. David a fost căsătorit, dar a divorțat. El ține legătura cu fiul său și îl ajută. Nepotul meu Pavel, născut în 1983, a absolvit academia de poliție. În prezent, locuiește și lucrează în Chișinău. La rândul său, are un fiu de doi ani, strănepotul meu Dmitriy. Fiul meu David după divorț ia lăsat soției sale apartamentul său și acum locuiește împreună cu mine.

Fiul meu mai mic Boris a mers pe urmele tatălui său: a absolvit Facultatea de Istorie a Universității din Chișinău. Este căsătorit cu o moldoveancă, Lidia. Au o familie minunată. Au doi copii – Polina, născută în 1985, și numită în cinstea soacrei mele Perl – și fiul Sergey, născut în 1987. Copiii lor sunt mari acum. Sergey termină școala. Polina a plecat în Israel la studii. Am vizitat-o în Israel unde am petrecut un timp frumos împreună. Israelul este o țară minunată. Admir această țară, dar totdeauna simt o nostalgie față de patria mea. Polina nu dorește să părăsească Israelul. Ea a devenit un adevărat cetățean izraelian și respectă toate tradițiile de acolo. Are o mulțime de prieteni. Polina intenționează să-și facă serviciul militar în armata israeliană. Ea își vede viața doar în această țară și mă bucur că a găsit ceea ce și-a dorit.

Noi întotdeauna am susținut implicit Israelul, chiar și în acei ani când statul Israelul era oficial stigmatizat ca țară agresivă. Pentru soțul meu era ceva dificil, deoarece el activa într-o sferă ideologică și trebuia să participe la conversații cu referire la acest subiect și să asculte acuzații la adresa tânărului stat israelian. Când a început imigrația, majoritatea rudelor noastre au plecat în Israel. Nici eu, nici soțul meu nu am vrut să plecăm, pentru că țineam la patria noastră, Basarabia. Ne-am născut și am crescut aici, fiind parte integrantă a acesteia.

Soțul meu a murit în 1989 din cauza unui atac de cord. Am locuit de una singură mulți ani și nici acum încă nu pot depăși suferința cauzată de moartea lui. Era un om remarcabil – inteligent, chibzuit și bun la inimă. Perestroika și întemeierea statului independent Republica Moldova m-au afectat foarte puțin. Este de la sine înțeles, că nu aș putea să trăiesc doar cu resursele din pensia mea, dar mă ajută copiii mei, deoarece ei stau bine pe pământ cu ambele picioare. În afară de aceasta, și organizația Hesed mă ajută foarte mult, la fel ca și pe alți evrei. Primesc alimente de la ei și, ceea ce este cel mai important, beneficiez de un anumit sprijin moral. Am mulți prieteni printre clienții Hesed. Marcăm împreună sărbătorile evreiești și Sabatul. Nu sunt religioasă, dar am devenit membră a clubului femeilor, unde se studiază tradițiile evreiești. Pot spune că perestroika a adus o renaștere a tradițiilor evreiești, ceea ce este minunat.


Inapoi sus

Glosar

[1] Hrușciovka: blocuri de apartamente cu cinci etaje, cu apartamente cu unul, două sau trei dormitoare mici, numite după Nikita Hrușciov, secretarul Partidului Comunist și conducător al Uniunii Sovietice după moartea lui Stalin. Aceste blocuri de apartamente au fost construite în cadrul programului lui Hrușciov de edificare a unor locuințe ieftine în cartiere noi ale majorității orașelor sovietice.

[2] Hesed: În ebraică înseamnă grijă și milă; Hesed este o organizație de caritate, fondată de Amos Avgar la începutul secolului al XX-lea. Hesed beneficiază de sprijinul organizațiilor Claims Conference și Joint și are menirea să ajute evreii să ducă o viață decentă în pofida condițiilor economice dificile. Încurajează dezvoltarea propriei identități. Hesed oferă o serie de servicii menite să susțină nevoile tuturor, în special, nevoile persoanelor în vârstă din societate. În principalele servicii sociale acordate de această organizație intră: activitatea întru asigurarea funcționării centrului (informare, publicitate cu referire la activitățile centrului, relații cu entități din străinătate și închirierea gratuită a echipamentelor medicale); servicii la domiciliu (îngrijire și ajutor la domiciliu, livrarea produselor alimentare, livrarea prânzurilor calde, reparații minore); activitate in folosul comunității (cluburi, mese servite în comun, policlinica de zi, consultații medicale si juridice); serviciul de voluntariat (programe de formare). Centrele Hesed au inspirat o adevărată revoluție în viața evreilor din țările din fosta Uniune Sovietică. Oamenii au văzut și au simțit renașterea tradițiilor evreiești ale umanismului. În prezent, în țările fostei Uniuni Sovietice există peste optzeci de centre Hesed. Activitățile organizației cuprind populația evreiască din peste opt sute de localități.

[3] Marele Război Patriotic: Pe 22 iunie 1941, la ora 5 dimineața, Germania nazistă a atacat Uniunea Sovietică fără să declare război. Acesta a fost începutul așa-numitului Marele Război Patriotic. În lunile care au urmat Blitzkrieg-ul german, cunoscut sub numele de Operația Barbarossa, aproape că a reușit să distrugă Uniunea Sovietică. În urma atacului german din primele săptămâni de război, forțele sovietice fiind nepregătite de război au pierdut armate întregi și cantități uriașe de echipament. Către luna noiembrie 1941, armata germană a ocupat Republica Ucraineană, a asediat Leningradul – cel de al doilea oraș ca mărime al Uniunii Sovietice, și amenința cu ocuparea Moscovei. În cazul Uniunii Sovietice războiul s-a încheiat pe 9 mai 1945.

[4] Transnistria: un teritoriu situat între râurile Bug și Nistru și Marea Neagră. Termenul derivă din denumirea românească a râului Nistru (Nistru în moldovenește) și a fost inventată după ocuparea zonei de către trupele germane și române în cel de al Doilea Război Mondial. După ocuparea acestui teritoriu Transnistria a devenit un loc de deportare a evreilor români. Deportările sistematice au început în septembrie 1941. Pe parcursul următoarelor două luni, toți evreii supraviețuitori din Basarabia și Bucovina și o mică parte din populația evreiască din Vechea Românie au fost expediați peste Nistru. Acest prim val de deportări a ajuns către jumătatea lunii noiembrie 1941 la o cifră de aproape de 120.000 de persoane, când a fost oprit de dictatorul român Ion Antonescu la intervenția Consiliului Comunităților Evreiești Române. Deportările au fost reluate la începutul verii anului 1942, afectând aproape 5.000 de evrei. Cea de a treia serie de deportări din Vechea Românie a avut loc în iulie 1942, afectând evreii care evitau să îndeplinească decretele de muncă forțată, precum și familiile acestora, precum și simpatizanții comuniști și evreii basarabeni care se găseau în Vechea Românie și în Transilvania în timpul ocupației sovietice. Cele mai de temut lagăre transnistrene erau amplasate în Vapniarka, Rîbnița, Berezovka, Tulcin și Iampol. Majoritatea evreilor deportați în lagărele din Transnistria au murit între 1941-1943 din cauza condițiilor oribile de viață, a bolilor și a lipsei de hrană.

[5] Armata muncii: era alcătuită din bărbați de vârstă de înrolare în armată, față de care autoritățile sovietice nu aveau încredere să le încredințeze portul armelor de foc. Oamenii din această categorie erau cei care locuiau pe teritoriile anexate de URSS în 1940 (Estul Poloniei, Țările Baltice, teritoriile din Karelia, Basarabia și nordul Bucovinei), precum și etnicii germani care locuiau, ca atare, în Uniunea Sovietică. Menirea Armatei muncii era să îndeplinească lucrări grele, în păduri sau în mine. În prima iarnă a războiului, 30 la sută dintre cei recrutați în armata muncii au murit de foame și muncă grea. Numărul persoanelor încadrate în armata muncii s-a micșorat semnificativ la momentul când cea mai mare parte a contingentului acesteia a fost transferată în componența corpurilor naționale estoniene, letone și lituaniene, create la începutul anului 1942. Detașamentele de muncă rămase au fost menținute până la sfârșitul războiului.

[6] Anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică: La sfârșitul lunii iunie 1940, Uniunea Sovietică ia cerut României să-și retragă trupele din Basarabia și să părăsească acest teritoriu. În aceeași lună România și-a retras trupele și administrația sa, iar între 28 iunie și 3 iulie sovieticii au ocupat regiunea. În același timp, România a fost obligată să cedeze Ungariei teritoriul Transilvaniei de Nord și un teritoriu din Bulgaria – Dobrogea de Sud. Aceste pierderi de teritorii au influențat în mare măsură politica României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

[7] Basarabia: este un teritoriu istoric amplasat între râurile Prut și Nistru, în partea de sud a regiunii Odessa. Până la Revoluția din 1917 Basarabia a făcut parte din Rusia. În 1918 s-a declarat republică independentă, iar ulterior s-a unit cu România. Această reunire a fost recunoscută prin Tratatul de la Paris (1920), dar Uniunea Sovietică nu a acceptat niciodată acest lucru. În 1940 România a fost nevoită să cedeze în folosul URSS teritoriile sale Basarabia și Bucovina de Nord. Cele două provincii aveau aproape 4 milioane de locuitori, în marea lor majoritate români. Deși în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România a reocupat o parte din acest teritoriu,totuși, prin tratatul de pace Românesc din 1947 a fost confirmată apartenența acestor teritorii la Uniunea Sovietică. În prezent acest teritoriu face parte din Republica Moldova.

[8] Păstrarea legăturilor cu rudele din străinătate: Autoritățile puteau să aresteze o persoană care coresponda cu rudele sale din străinătate și să-l acuze de spionaj, s-o trimită în lagăr de concentrare sau chiar s-o condamne la moarte.

[9] Perestroika (cuvântul ”restructurare” în limba rusă): denotă politica economică și politica socială sovietică de pe la sfârșitul anilor 1980, asociată cu numele politicianului sovietic Mihail Gorbaciov. Acest termen era conceput să desemneze încercările de transformare a economiei de comandă stagnantă și ineficientă a Uniunii Sovietice într-o economie descentralizată, orientată spre piață. Managerilor din industrie și oficialilor din administrația locală și din partid li s-a acordat o mai mare autonomie și au fost introduse alegeri deschise în încercarea de a democratiza organizația Partidului Comunist. Către anul 1991 perestroika era în declin și în curând a fost eclipsată de dizolvarea URSS.

[10] Ghetoul din Chișinău: Anihilarea evreilor din Chișinău a fost realizată în mai multe etape. Odată cu intrarea unităților române și germane în oraș, un număr necunoscut de evrei au fost măcelăriți pe străzi și în casele lor. Au fost executați în mod sistematic aproximativ 2.000 de evrei, în special cei din categoria profesiilor liberale (medici, avocați, ingineri), precum și intelectuali evrei locali. După respectivul val de asasinate, cei 11.000 de evrei rămași au fost concentrați în ghetoul, creat pe data de 24 iulie 1941, la ordinul conducătorului districtului român și liderului german Einsatzkommando, Paul Zapp. Evreii din centrul României au încercat să-și ajute frații din ghetou, prin faptul că trimiteau, prin modalități ilegale, mari sume de bani. A fost creat un comitet care să mituiască autoritățile române în așa fel încât acestea să nu predea evreii pe mâna germanilor. În luna august un număr de aproximativ 7.500 de evrei au fost trimiși să lucreze în carierele din localitatea Ghidighici. În toamna acelui an, în Ziua Ispășirii (4 octombrie), la ordinul oficialului român Ion Antonescu, autoritățile militare au început să deporteze evreii rămași în ghetoul din Transnistria. Unul dintre șefii ghetoului, avocatul Shapira, a reușit să alerteze liderii comunităților evreiești din București cu privire la acest lucru, dar încercările de a opri deportările au eșuat. Comunitatea de evrei nu a fost complet lichidată, dat fiind faptul că unii evrei și-au găsit ascunzători în Chișinău și în vecinătatea orașului sau în alte locuri din România. În luna mai 1942, au fost deportați ultimii 200 de evrei din această localitate. Chișinău a fost eliberat în luna august 1944. La acel moment nu mai rămăsese evrei în localitatea respectivă.

[11] Pușkin, Alexandr (1799-1837): Poet și prozator rus, care figurează printre figurile cele mai de seamă ale literaturii ruse. Pușkin a fost cel care a creat limba poetică modernă a Rusiei, folosind istoria rusă ca bază pentru multe dintre lucrările sale. Una dintre capodoperele sale este Evghenii Onegin, un roman în versuri despre iubirea reciproc respinsă. Lucrarea conține, de asemenea, descrieri cu mult spirit ale modului de percepere a societății ruse din acea perioadă. Pușkin a murit într-un duel.

[12] Lermontov, Mihail, (1814-1841): Poet și prozator rus. Reputația sa poetică, care era pe al doilea loc după cea a lui Pușkin, se bazează pe operele sale lirice și narative, create în ultimii săi cinci ani din viață. Lermontov, care a urmărit să obțină o poziție în societatea de vârf, în final a devenit extrem de critic la adresa acesteia. Romanul său, Un erou al timpului nostru (1840), este parțial autobiografic. Acesta include cinci povestiri despre Peciorin, un nobil dezamăgit și plictisit. Romanul se consideră un exponent clasic al realismului psihologic rus.

[13] Tolstoi, Lev Nikolaevici (1828-1910): Este un romancier rus și totodată un filozof moralist, care deține un loc important în istoria culturală a țării sale ca filosof etic și reformator religios. Tolstoi, alături de Dostoievski, a făcut din romanul realist un gen literar, care se plasează ca importanță la același nivel cu tragedia clasică greacă și drama Elisabetană. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale, printre care Război și Pace, Anna Karenina și Moartea lui Ivan Ilici. Autorul a scris și scurte povestiri, eseuri și piese de teatru. Tolstoi a luat parte la Războiul din Crimeea și povestirile sale bazate pe apărarea Sevastopolului, una din ele cunoscută sub numele de Schițe despre Sevastopol, l-au făcut celebru și i-au deschis cercurile literare din Sankt Petersburg. Principalul său interes a constat în elaborarea ideilor sale religioase și filozofice. El a condamnat capitalismul și proprietatea privată și a fost un critic neînfricat, fapt care, în cele din urmă, a dus în 1901 la excomunicarea sa din Biserica Ortodoxă Rusă. Treptat, părerile sale cu privire la răul generat de proprietatea privată, l-au înstrăinat de soția sa, de localitatea Yasnaya Polyana, și de copiii săi, cu excepția fiicei sale Alexandra. În cele din urmă, în anul 1910 i-a părăsit pe toți. A murit la o stație de cale ferată din Astapovo, în drum spre o mănăstire.

[14] Dostoievski, Fiodor (1821-1881): A fost un romancier rus, jurnalist și scriitor de scurte povestiri, a cărui capacitate de pătrundere psihologică în sufletul uman a avut o influență profundă asupra romanului secolului XX. Romanele sale au anticipat multe dintre ideile lui Nietzsche și Freud. Romanele lui Dostoievski conțin multe elemente autobiografice, dar în ultima instanță acestea se referă la problemele morale și filozofice. El a prezentat modul de interacționare a personajelor cu opinii sau idei diferite în ceea ce privește libertatea de alegere, socialism, ateism, bine și rău, fericire și așa mai departe.

[15] Anexarea Basarabiei la România: În zilele haotice ale Revoluției Sovietice, adunarea națională a moldovenilor, convocată pe data de 4 decembrie 1917 în orașul Chișinău, a decis proclamarea unui stat moldovenesc independent. În scopul împiedicării realizării aspirațiilor de autonomie a ținutului, în 1918, în luna ianuarie Rusia a ocupat capitala Moldovei. La rugămintea disperată a Moldovei, armata României vecine a intrat în Chișinău în aceeași lună, recucerind orașul de la bolșevici. Acesta a fost un pas decisiv spre unirea cu România: moldovenii au acceptat anexarea fără a înainta vre-o condiție prealabilă.

[16] Nume obișnuit: Se au în vedere prenumele rusificate sau numele rusești, folosite de evrei în viața de zi cu zi și adoptate în documentele oficiale. Rusificarea prenumelor a fost una dintre manifestările asimilării evreilor din localitățile ruse la începutul secolului al XIX-lea și al XX-lea. În unele cazuri, erau rusificate doar ortografia și pronunția numelor evreiești (de exemplu, Isaac în loc de Yitskhak; Boris în loc de Borukh), în timp ce în alte cazuri numele tradiționale evreiești erau înlocuite cu nume rusești care sunau similar (de exemplu, Eugenia în loc de Ghita; Yury în loc de Yuda). Când, pe la sfârșitul anilor 1940, în URSS s-a intensificat antisemitismul de stat, majoritatea părinților evrei, în vederea evitării discriminării, au încetat să le mai dea copiilor nume tradiționale evreiești.

[17] Cuzist: Membru al organizației fasciste românești numită după Alexandru C. Cuza, unul dintre cei mai fervenți lideri fasciști din România, care era cunoscut pentru șovinismul și antisemitismul său nemilos. În 1919 Cuza a fondat organizația LANC, care în anul 1935 a devenit Partidul Național Creștin cu un program antisemit.

[18] Legiunea Arhanghelului Mihail (cunoscută și sub numele de Mișcarea Legionară): Era o mișcare fondată în 1927 de C.Z. Codreanu. Această mișcare extremistă, naționalistă, antisemită și xenofobă avea ca scop excluderea celor care aveau puncte de vedere cu privire la problemele politice și rasiale diferite de cele promovate de mișcarea lor. Legiunea era organizată în așa-numitele cuiburi și practica ritualuri mistice, care erau considerate de către membrii mișcării drept o cale spre atingerea unei regenerări spirituale naționale. Aceste ritualuri aveau la baza lor folclorul românesc și tradițiile istorice. Legionarii au fondat Garda de Fier ca o organizație teroristă, care desfășura activități teroriste și crime politice. O mișcare politică paralelă Mișcării Legionare era ”Totul pentru Țară”, care a reprezentat mișcarea legionară în alegerile parlamentare. Adepții Mișcării Legionare erau recrutați dintre tinerii intelectuali, studenți, clerici ortodocși și țărani. Mișcarea a fost interzisă de regele Carol al II-lea în 1938.

[19] Sionismul revizionist: Mișcarea a fost fondată în 1925 și era condusă de Vladimir Jabotinsky. Promova revizuirea principiilor sionismului politic, elaborate de Theodor Herzl, părintele sionismului. Principalele obiective ale revizioniștilor erau să facă presiuni asupra Marii Britanii încât să fie construită o statalitate evreiască pe ambele maluri ale râului Iordan, să fie instaurată o majoritate evreiască în Palestina, să fie reînființate regimentele evreiești și să fie inițiată pregătirea militară a tinerilor. Sioniştii revizionişti au format nucleul a ceea ce mai târziu, după obținerea independenţei Israelului, urma să devină Partidul Herut (Libertatea). Începând cu anii 1970, acest partid a devenit componenta centrală a Partidului Likud, cel mai mare partid israelian de dreapta.

[20] Organizația Unională de pionieri: era o organizație comunistă pentru adolescenții cu vârsta între zece și cincisprezece ani (cf: boy-/ girlscouts în SUA). Organizația avea scopul de a educa tinerele generații în conformitate cu idealurile comuniste, de a pregăti pionierii pentru a deveni ulterior membri ai Komsomolului și mai târziu – membri ai Partidului Comunist. În Uniunea Sovietică, toți adolescenții erau pionieri.

[21] Molotov, V.P. (1890-1986): om de stat și membru al conducerii Partidului Comunist. Din anul 1939 – Ministrul al Afacerilor Externe. Pe 22 iunie 1941 Molotov a fost cel care la radio a informat populația despre atacul german asupra URSS. După război el și Eden au elaborat textul acordului procentual cu privire la sferele de influență sovietice și occidentale în noua Europă.

[22] Armata Sovietică: Forțele armate ale Uniunii Sovietice, numită inițial Armata Roșie și în februarie 1946 redenumită Armata Sovietică. După venirea la putere a bolșevicilor, în noiembrie 1917 au început să fie organizate echipe ale armatei muncitorilor, așa numitele Gărzi Roșii, în care muncitorii și țăranii erau recrutați ca voluntari. Comandanții erau fie aleși dintre foștii ofițeri și soldați țariști, fie că erau nemijlocit numiți de către Comitetul Militar și Revoluționar al Partidului Comunist. La începutul anului 1918 guvernul bolșevic a emis un decret privind înființarea Armatei Roșii a Muncitorilor și Țăranilor și a fost introdusă înrolarea obligatorie a bărbaților între 18 și 40 de ani. În 1918, numărul total al recrutaților era de 100 de mii de ofițeri și 1,2 milioane de soldați. Au fost restabilite școlile și academiile militare de pregătire a ofițerilor. În anul 1925 a fost adoptată legea cu privire la serviciul militar obligatoriu și a fost introdusă recrutarea anuală. Durata serviciului militar a fost stabilită în modul următor: 2 ani în Gărzile Roșii; 3 ani – pentru ofițerii subalterni de aviație și flotă; 25 de ani – pentru ofițerii cu grad mediu și superior. Persoanele care proveneau din clasele exploatatoare (foști nobili, negustori, ofițeri ai armatei țariste, preoți, proprietari de fabrici, etc. și copiii acestora), precum și așa zișii kulaci (țăranii bogați) și cazacii nu erau recrutați în armată. Prin Legea adoptată în 1939 s-au anulat restricțiile privind înrolarea în armată a bărbaților care proveneau dintr-o serie de pături sociale; studenții nu erau înrolați în armată dar urmau anumite pregătiri militare în cadrul instituțiilor de învățământ. Pe data de 22 iunie 1941 s-a declanșat Marele Război Patriotic și înrolarea în armată a devenit exclusiv obligatorie. Mai întâi, în iunie-iulie 1941 a avut loc o mobilizare generală și totală a bărbaților, precum și o mobilizarea parțială a femeilor. Apoi a început recrutarea anuală a bărbaților care aveau 18 ani împliniți. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial Armata Roșie număra peste 11 milioane de oameni și a început procesul de demobilizare. Către începutul anului 1948, armata sovietică era redusă la 2 milioane 874 mii de oameni. Tinerii în vârstă de înrolare în armată erau trimiși la lucrările de restaurare din mine, la întreprinderile industriei grele și pe șantiere. În 1949 a fost adoptată o nouă lege cu privire la serviciul militar general, conform căreia termenul de serviciu militar în cadrul trupelor terestre și celor din aviație era de 3 ani și în marina de 4 ani. Tinerii cu studii medii, atât civili, cât și militari, cu vârsta între 17-23 de ani erau admiși la studii în școlile militare de ofițeri. În 1968, durata serviciului militar a fost redusă la 2 ani în trupele terestre și la 3 ani în marină. Acest sistem de recrutare în armată a rămas în esență ne-schimbat până la destrămarea Armatei Sovietice (1991-1993).

[23] Moldova: este o regiune istorică amplasată între Carpații Orientali și între râurile Nistru și Marea Neagră. În prezent este un stat contemporan, învecinat cu România și Ucraina. Moldova a fost pentru prima dată menționată în scrierile din secolul al XIV-lea, pe la sfârșitul invaziei mongole, ca marchizat de Est al Regatului Ungariei. Timp de o perioadă îndelungată Principatul Moldovei era tributar fie al Poloniei, fie al Ungariei până când în anul 1512 Imperiul Otoman a ocupat acest teritoriu. Sultanii stăpâneau indirect Moldova, desemnând un prinț al Moldovei cu drept de guvernare a principatului vasal. Inițial, până la începutul secolului al XVIII-lea, acești prinți, desemnați de sultan, erau boieri moldoveni, dar mai târziu erau greci (fanarioți). În 1812, țarul Alexandru I a ocupat partea de est a Moldovei (între râurile Prut și Nistru și Marea Neagră) și a anexat-o la Imperiului său cu numele de Basarabia. În 1859, restul Moldovei s-a contopit cu Țara Românească. În 1862, noua țară creată avea numele România, și ulterior a fost recunoscută la nivel internațional prin Tratatul de la Berlin din 1878. Basarabia s-a unit cu România după Primul Război Mondial dar în 1940 a fost recucerită de Uniunea Sovietică. Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și-a recâștigat independența după destrămarea Uniunii Sovietice în 1991 și în prezent se numește Republica Moldova.

[24] Komsomol: Organizație politică a tinerilor comuniști, creată în 1918. Sarcina Komsomolului era să răspândească ideile comunismului și să implice tinerii muncitori și țărani în construirea Uniunii Sovietice. De asemenea, Komsomolul urmărea să realizeze o educație comunistă prin implicarea tinerilor muncitori în lupta politică, care se completata cu o educație teoretică. Komsomolul era mai popular decât Partidul Comunist deoarece, având scopul său de educație, putea accepta în rândurile sale tineri proletari neinițiați, în timp ce membrii de partid trebuiau să aibă cel puțin o minimă calificare politică.

[25] Odessa: Comunitatea evreiască din Odessa, după mărime, era cea de a doua comunitate evreiască din Rusia. Conform recensământului din anul 1897, în Odessa erau 138.935 de evrei, ceea ce constituia 34,41 la sută din populația orașului. În Odessa existau 7 sinagogi mari și 49 de case de rugăciune. În 19 case de rugăciune existau predicatori.

[26] Sistemul de cartele: Sistemul de cartele alimentare avea menirea să reglementeze distribuția alimentelor și a bunurilor de consum și a fost introdus în URSS în 1929 dat fiind deficitului extrem de bunuri de consum și de alimente. Sistemul a fost anulat în 1931. În 1941, cartelele alimentare au fost reintroduse pentru a ține evidența aprovizionării cu alimente a populației, precum și a distribuirii și reglementării acesteia. Sistemul de cartele acoperea doar principalele produse alimentare precum pâinea, carnea, uleiul, zahărul, sarea, cerealele etc. Rațiile variau în funcție de grupul social din care făcea parte persoana și în funcție de munca pe care o realiza. Muncitorii din industria grea și din întreprinderile de apărare primeau o rație zilnică de 800 g (mineri – 1 kg) de pâine de persoană; lucrătorii din alte industrii primeau 600 g de pâine de persoană. Lucrătorii non-manuali primeau 400 sau 500 g de pâine în funcție de importanța întreprinderii lor, iar copiii primeau 400 g de pâine. Se va menționa că sistemul de cartele era destinat doar muncitorilor din industrie și locuitorilor orașelor, în timp ce locuitorii satelor nu au beneficiat niciodată de aprovizionări de acest fel. Sistemul de cartele a fost anulat în anul 1947.

[27] Comitetul Evreiesc Anti-Fascist (JAC): A fost format în luna aprilie 1942 în orașul Kuibyshev. Organizația era menită să servească intereselor politicii externe sovietice și ale armatei sovietice prin propagandă în mass-media, precum și prin stabilirea contactelor personale cu evreii din străinătate, în special cu cei din Marea Britanie şi Statele Unite. Președintele JAC a fost Solomon Mikhoels, un actor celebru și regizor al Teatrului Idiș de Stat din Moscova. Un an mai târziu după înființarea sa, JAC a fost mutat la Moscova și până la ocupația germană a devenit unul dintre cele mai importante centre ale culturii iudaice și ale literaturii idiș. JAC difuza propagandă pro-sovietică spre publicul de peste hotare de câteva ori pe săptămână, prin care le comunica despre absența antisemitismului și despre marile eforturi anti-naziste pe care le realiza armata sovietică. În anul 1948 Mikhoels a fost asasinat de agenții secreți ai lui Stalin și, ca parte a unei noi campanii antisemite oficiale recent lansate, în luna noiembrie a acelui an JAC a fost desființat și majoritatea membrilor acestei organizații au fost arestați.

[28] Complotul medicilor: Complotul medicilor se considera o pretinsă conspirație a unui grup de medici din Moscova de ucidere a oficialilor de rang înalt din guvern și din partid. În luna ianuarie a anului 1953 presa sovietică informa despre faptul că nouă medici, dintre care șase erau evrei, au fost arestați și și-au mărturisit vinovăția. Întrucât Stalin a murit în martie 1953, procesul n-a mai avut loc niciodată. Ziarul oficial al Partidului, Pravda, a anunțat ulterior că acuzațiile aduse medicilor au fost false și că mărturiile acestora au fost obținute prin tortură. Acest caz a fost unul dintre cele mai grave incidente antisemite din timpul conducerii lui Stalin. În discursul său secret la cel de-al XX-lea Congres al Partidului din anul 1956, Hrușciov a menționat faptul că Stalin intenționa să folosească acel Complot în scop de epurare a conducerii sovietice de vârf.

[29] Angajarea obligatorie la locul de muncă în URSS: Absolvenții instituțiilor de învățământ superior trebuiau, în mod obligatoriu, să activeze timp de doi ani într-un anumit loc de muncă, propus de instituția pe care o absolveau. După terminarea acestei sarcini, tinerilor li se permitea să obțină un loc de muncă în orice oraș sau organizație, la alegerea lor.

[30] Titluri sovietice/ruse de doctor în științe: Se obțineau în baza studiilor post universitare din Uniunea Sovietică (aspirantura sau ordinatura pentru studenții la medicină), care de obicei durau aproximativ trei ani și care se finalizau cu susținerea unei disertații. Studenților care susțineau această disertație li se acorda o diplomă de candidat în științe. Atunci când o anumită persoană dorea să continue activitatea de cercetare, următorul pas era să aplice pentru o diplomă de doctor în științe (doktorantura). Pentru a primi un grad de doctor în științe, persoana trebuia să fie implicată în mediul academic, să publice lucrări în mod sistematic și să scrie o disertație originală. În cele din urmă, lui/ei i se acorda o diplomă de doctor în științe.

[31] Sholem Aleichem (numele lui Shalom Rabinovich (1859-1916): autor și umorist al literaturii Idiș, un scriitor prolific de romane, povestiri, foiletoane, recenzii critice și poeme în idiș, ebraică și rusă. A contribuit, de asemenea, în mod regulat, cu articole în ziarele cotidiene și săptămânale în limba idiș. În publicațiile sale, el descria viața evreilor din Rusia, creând în așa fel o galerie de personaje excelente. Opera sa de creație, în egală măsură psihologică și detaliată, bazată pe viața de zi cu zi, reprezintă un aliaj de umor și lirism. A înființat un anuar literar în idiș cu denumirea Di Yidishe Folksbibliotek (Biblioteca Populară Evreiască), cu care dorea să contribuie la înălțarea literaturii idiș disprețuite, să o ridice de la statutul ei meschin și, în același timp, să lupte cu autorii de literatură de prost gust, care au târât literatura idiș la cel mai de jos nivel popular. Primul volum a constituit un punct de cotitură în istoria modernă a literaturii idiș. Sholem Aleichem a murit la New York în 1916. După moartea sa popularitatea lui s-a extins dincolo de publicul vorbitor de idiș. Unele dintre scrierile sale au fost traduse în majoritatea limbilor europene, iar piesele lui de teatru și versiunile dramatice din povestirile sale au fost interpretate pe scene din mai multe țări. Versiunea dramatică a lui Tevye the Dairyman a devenit în anii 1960 un hit internațional ca muzical (Fiddler on the Roof).

Zlata Tcaci

Chișinău, Moldova

Zlata Tkaci este o compozitoare renumită din Moldova. Înainte de a-i face o vizită m-am uitat în Enciclopedia muzicală publicată la Moscova în 1991 unde am citit că este autoare de opere, balet, cantate, sonate, etc. Zlata m-a întâmpinat îmbrăcată într-un pulover făcut de ea și o fustă milticoloră. E o persoană iute și mică de statură, o femeie dolofană cu un păr pufos, roșcat. Zlata are un mod aparte de gândire, unul propriu , un character deschis, încântător și artistic. Sunt puține detalii păstrate din istoria vieții sale, doar niște reculegeri emoționale, mai degrabă, niște amintiri personale a evenimentelor de atunci. După moartea soțului Zlata a trăit singură într-un apartament cu patru camere, proiectat de a crea impresia unei locuințe spațioase. Jucăușa pisică, Asia, animalul de companie al Zlatei, se crede a fi stăpâna apartamentului. Un pian se află în biroul ei la care Zlata mai lucrează și dă lecții celor câtorva studenți ai ei. Am vorbit în salonul unde sunt dulapuri pline de cărți, fotolii, o canapea și un covor ce se așterne pe podea. Deasupra canapelei pe perete se succed portrete grafice și artistice ale stăpânului și stăpânei casei, realizate de prieteni de familie, artiști din Chișinău. După interviu, Zlata m-a servit cu pește umplut și liqueur de casă; totul era nespus de delicious.


Interview details

Intervievat: Zlata Tcaci
Intervievator: Natalia Fomina
Data interviului: Martie 2004
Locul: Chișinău, Moldova



Originea familiei mele

Bunelul din partea mamei mele, Mendel Kofman, s-a născut în anii 1870 în Chișinău și și-a trăit aici toată viața sa. Când eram mică, am locuit în apartamentul bunelului meu cu patru camere de pe strada Lankasterskaia, în partea de jos a Chișinăului. O stradă care deja demult nu mai există.Bunelul meu era un om de afecere și ca mulți alții avea succese și insuccese. Era profund religios , se ruga de două ori pe zi, dimineața și seara, purtând talit și tefilin. El se retrăgea într-o cameră pentru a se ruga, dar eu eram foarte curioasă și îl urmam în secret, fiind interesată de procesul propriu-zis. Nu știam daca se duce în fiecare zi la sinagogă, dar cu siguranță o făcea de sărbători. Acasă întotdeauna purta o iarmulka. Se îmbrăca permanent elegant și cu acuratețe, bunica având grijă de hainele sale. Fotografiile bunelului meu s-au pierdut și nu țin minte dacă avea barbă sau nu.

Bunica mea, Riva Kofman, era cu câțiva ani mai tânără decât bunelul. Nu-mi amintesc numele ei de fată, dar era o gospodină impecabilă. Țin minte ce curățenie ideală se afla în casa lor, sută la sută perfectă. Buneii mei au vorbit idiș și acum datorită lor înțeleg limba. Ambii au murit înainte de Marele Război pentru Apărarea Patriei (vezi Marele Război pentru Apărarea Patriei) [1], de la mijlocul anilor 1930. Bunelul murise primul și bunica îl urmase nu mai târziu de un an. Nu mă îndoiesc de faptul că au fost înmormântați conform ritului evreisc, dar aveam șapte ani și, cu greu, îmi amintesc de acele evenimente. Cu toate acestea, părinții mei m-au protejat de emoții negative și în timpul funeraliilor m-au lăsat cu niște cunoscuți de-ai lor. Buneii mei au avut două fiice. Sora cea mai mare a mamei mele era casătorită cu Mordekhai Lerner. Și mătușa Esther trăia la Chișinău. Fiul ei Aron era cu opt ani mai mare. Înainte de război Aron studia vioara la Conservator.

Mama mea, Fania Kofman, s-a născut la Chișinău în 1905. Ea absolvise școala de gramatică unde se număra printre elevii cei mai buni și silitori. Avea auz muzical și cânta foarte bine. Era mediu înaltă, avea păr cafeniu, fața rotundă și ochii negri. Cea mai remarcabilă trăsătură a ei o constituia blândețea. Mama mea era o femeie frumoasă , dar ajunsese un pic cam dolofană când devenise adolescent, din motive inexplicabile. Nu era obligată să lucreze. S-a căsătorit cu tatăl meu, fiind foarte tânără, astfel ajungând să fie gospodină.

Buneii mei din partea tatălui de asemenea au trăit la Chișinău, dar nu știu unde s-au născut. Nu l-am cunoscut pe bunelul meu, Bențion Berehman. El a murit tânăr în 1910. Acesta se ocupa cu producerea prunelor uscate pe care le prelucra în satul Lozova, localitate ce se află aproape de Chișinău. Cumpăra prune de soi vengherka pe care le usca în cutii loznița (cutii speciale pentru uscarea prunelor). Bunelul era proprietarul unui complex întreg de producere a prunelor. Afacerea lui fiind una profitabilă, deoarece prunele uscate erau la mare cerere în țară și chiar o parte din ele erau exportate peste hotare. Bunica mea, Kenia Berehman, a preluat afecerea după moartea sa. Ajunsese o imperioasă femeie de afaceri. Avea în posesie casa de pe strada Lankasterskaia, două sau trei case nu departe de noi. Locuința bunicii avea șapte camere și un coridor. În curtea mare a casei se afla o pivniță, porți ce duceau în grădină și în aceasta din urmă creșteau mure, locul meu preferat de joacă. Jumătate de casă era dată în chirie pentru a obține un venit adițional. Nu pot să-mi amintesc dacă bunica avea sau nu servitor. Dar sunt sigură că reușea să le facă pe toate datorită energiei pe care o deținea. Și-a crescut doi fii ai săi.

Fratele meu mai mare, Isaac, a studiat peste hotare ca mulți alți tineri din Basarabia [2]. El a absolvit Facultatea de Drept din Italia și a lucrat avocat la Chișinău. Unchiul Isaac era căsătorit. Numele soției sale era Janna. El a murit în 1973. Janna murise un pic mai înainte. Fiul lor Boris a trăit în Chișinău.

Tatăl meu, Moisei Berehman, s-a născut la Chișinău în 1902. Moștenise dorința puternică și energia extraordinară a bunicii Kenia. Avea harul muzicii și a absolvit vioara la Conservator. Și de asemenea a învățat instrumete muzicale de suflat la Conservator. A cântat la trompetă, trombon, cornet. După absolvirea Conservatorului, tatăl meu a predat vioara la Conservator și dădea lecții particulare. El a fondat o orchestră mică alcătuită din studenții săi. Tatăl meu era un om chipeș și firesc că femeile erau atrase de el. Și, ca orice fire de artist, era iubăreț, ca rezultat mama va trăi timpuri grele din acest punct de vedre.

Back to top

Copilăria

Nu știu cum s-a întâlnit, dar știu cu siguranță că părinții mei s-au căsătorit din dragoste. Aceasta s-a întâmplat în 1927. Mama mi-a spus că ei au avut o nuntă tradițional evreiască cu chuppah. M-am născut pe 16 mai, 1928 la Lozova, raionul Nisporeni unde bunica mea Kenia a ținut o afacere și, probabil, părinții mei au trăit un timp acolo. Când am împlinit 3 ani ne-am mutat la Chișinău împreună cu părinții mamei mele. Ei au avut un apartament la etajul doi. Apartamentul avea un coridor mare, o bucătărie , câteva camera și un closet. Buneii și părinții mei aveau dormitoare separate. Mai era o sufragerie mare și un salon unde se afla pianul la care tatăl meu preda orele. Și eu am dormit în salonul acesta: aveam o masă și o canapea în colț. Lecțiile particulare de pian aveau loc când eram la școală. Aveam o femeie ce trebuia să țină casa curată și să aducă produse alimentare. Mama nu pleca la magazin.

Familia mea ducea un mod de viață tradițional evreiesc și-mi plăcea orice legat de tradițiile evreiești. Era ca și cum trăiam învăluită de-o poveste. E minunat când două sau trei generații trăiesc împreună. Șase dintre noi ședeau la o masă triunghiulară, cred că bunica și bunelul, tatăl și mama mea, eu și sora bunicii mele. O față de masă albă acoperea masa cu argintărie pe ea. și acum mai am o lingură de argint ce îmi amintește de timpurile când ședeam la masă și cei mai mari mâncau încet, total diferit de modul în care astăzi noi ciugulim repede mâncarea.

Îmi amintesc cum de sărbători bunelul Mendel citea o rugăciune stând în capul mesei, astfel creând o atmosferă solemnă și plină de sfințenie, ceea ce mă făcea pe mine să cred atât de mult. De Paște mâncam dintr-o veselă ce se afla închisă într-un bufet tot anul. Apropo, eu aveam propia mea veselă de Paște și hilin (Așkenazi o tradiție evreiască: ustensile de bucătărie pentru fiecare zi). Îmi aduc aminte cum părinții mei mă învățau acele kaș, patru întrebări ce trebuiau să fie adresate de Paște: Mah nishtanah halaylah hazeh mikol halaylot în ivrit, cu toate că nu cunosc ivrit încă mai țin minte câteva frânturi din kașe. E uimitor cum rămân în amintire niște lucruri, deși nu-mi amintesc alte detalii.Mai târziu războiul mi-a șters foarte multe lucruri din memoria mea.

Părinții mei mergeau la sinagogă la fiecare sărbătoare. Câteodată mă luau cu ei și eu ședeam cu mama și alte femei la balcon, dar bărbații la primul etaj, ceea ce îmi amintesc foarte bine. Nu țin minte cum arăta sinagoga, însă îmi amintesc celebrarea Anului Nou -Roș Hașanah, cu feluri speciale de mâncare pe masă: mere, miere și challah rotunde. Chanukkah era sărbătoarea cea mai veselă cu mulți oaspeți, jucării colorate și ghirlande cu care bunica împodobea camerele.Dansam și ne distram mult. Ne dădeau cadouri și nu țin minte dacă și bani, dar nu –mi păsa de asta.

Purim de asemenea era o sărbătoare minunată ce îmi plăcea foarte mult cu hamantașen delicious și fluden: alune fierte în miere, tari și dulci și-mi plăceau ma mult decât hamantașen. Ne veneau oaspeți și oameni mascați și eu aveam un costum de Pinocchio.

Tatăl meu era muzician și mama era foarte muzicală, și întotdeauna muzica dăinuia în casa noastră. Când am împlinit trei ani tatăl meu a început să mă învețe la vioară. Aveam o mică vioară Quaver, un instrument foarte rar. Când devenisem mai mare începusem să învăț pianul. Profesorul meu era domnișoara Kaplun. În fiecare duminica dimineața aveau loc partituri împreună cu orchestra tatălui meu în salonul nostru. Eu cântam la pian și mama mă acompania uneori cu vocea, era atât de festiv. Devenise o tradiție, un fel de festival familial care acum cu regret s-a pierdut. Talentul meu în muzică s-a manifestat devreme, la vârsta de patru ani deja concertam pe scenă. Dar nu țin minte unde, însă cu siguranță îmi amintesc mica mea vioară și scena.

N-am avut dădacă, mama m-a educat și a avut grijă de mine. Era o mamă minunată, dedicată, gingașă și înțeleaptă. Tatăl meu era pasionat de sport, facea înnotul și parcurgea distanțe lungi. Țin minte cum venea pe jos de la Lozova până la Chișinău. Și-a dorit să mă facă sportivă, când împlinisem șase ani începuse să mă învețe să înnot. Am mers la o piscina de lângă gara feroviară unde am înnotat ținându-mă de spatele tatălui meu. Odată s-a întâmplat să lunec de pe el și am început să mă înec. M-a ridicat în sus, dar reușisem să înghit multă apă și de atunci înainte mi-e era frică de apă.

Părinții mei vorbeau și ivrit, și rusa cu mine acasă, dar am învățat să scriu mai întâi în rusă. Am început să învăț limba română când frecventam școala cu predare în limba română de pe strada Harlampevskaia. Țin minte foarte bine prima mea zi de școală. Ne-au alineat în curtea școlii, directorul nostru, Bugaeva, provenea dintr-o familie nobilă rusă. A ținut un discurs frumos și s-a apropiat de fiecare dintre noi, ne-a mângâiat pe cap, spunând că începem să avem niște resonsabilități care trebuie a fi luate în mod serios pentru a deveni oameni decenți. Totul era atât de solemn ca la inaugurația unui președinte. Noi purtam uniforme negre și șorțuri albe, părul era prins cu bucăți mici de cauciuc. Am prins româna foarte repede și am avut rezultate foarte bune. Bugaeva ne-a predat lucru manual. Am învățat să împletesc, să brodez și să pregătesc mâncare. De asemenea ne-a învățat cum să ne îmbrăcăm și să ne purtăm. Era o doamnă încântătoare, prietenoasă și cu tact.

După absolvirea școlii primare am plecat la o școală de gramatică, Regina Maria de pe strada Podolskaia. Aveam o română foarte bună la acea vreme și eram o elevă exemplară și foarte silitoare, cu note excelente aproape la toate disciplinele. Nu eram prea bună la obiectele socio-umaniste, dar reușeam destul de bine la altele. Cea mai mare notă o dețineam la matematică. Profesoarea noastră de matematică era o femeie dură. Când cineva răspundea greșit ea spunea: „Ai un cap plin de paie și o gaură în el”, dar totuși toți profesorii erau educați. Puține fete de origine evreiască frecventau școala de gramatică, însă nu am întâmpinat nici o atitudine prejudicioasă din partea celorlalți. Probabil că nivelul înalt de educație al profesorilor le explică pe toate. Și copiii de asemenea proveneau din familii bune, Regina Maria era considerată a fi o școală prestigioasă cu o disciplină strictă. O altă școală de gramatică se afla în oraș, Principesa Dadiani unde se prteda franceza. Cu părere de rău, nu am studiat prea mult timp franceza și din această cauză nu o cunosc prea bine.

Pe lângă școală făceam ore de vioară și pian astfel nu prea aveam timp liber. În momentele rare de timp liber apărute părinții nu-mi dădeau voie să mă joc cu ceilalți copii din curte care probabil că aveau o altă mentalitate. Dar, în schimb, mă duceau la cofetăria de pe strada Aleksandrobskaia, stradă principală în Chișinău, unde mâncam înghețată. Strada Aleksandrovskaia era pavată cu pietriș ca majoritatea altor străzi din Chișinău și tramvaiul circula pe acolo. Case cu un etaj, unele din ele destul de drăguțe, multe magazine foste proprietăți ale evreilor se aflau pe acea stradă. Chișinăul avea puține pieți și parcuri, unul din cele mai vechi cu monumentul lui Ștefan cel Mare (domnitorul Moldovei din 1457-1504, care dus o politică de unificare a țării). Țin minte că s-a întâmplat un cutremur teribil în Chișinău, 1940. A avut loc noaptea, dormeam în colțul meu de lângă peretele de-afară. Tatăl meu m-a înșvăcat și-a alergat afară în momentul în care peretele lângă care dormeam se surpase pe patul meu.Mi-a salvat viața.

În anii 1930, când Cuziții [3] au venit la putere s-au început necazurile, părinții mei erau foarte preocupați de faptul că au apărut elemente de anti-semitism. Tinerii au ieșit în stradă să mărșăluiască și au apărut ciocniri de forță. Poate că de aceea părinții mei au fost foarte bucuroși că Basarabia a fost anexată la Uniunea Sovietică (vezi anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică) [4]. Pe lângă toate acestea nu aveam nici o idee ce părea să fie URSS. Ni se spunea că fiecare este egal, dar suna atât de naiv. Eram doar curioasă la cei doisprezece ani ai mei. Îmi amintesc de trupele Armatei Roșii când intraseră în oraș, mărșeluind pe stradă. S-a format o nouă administrație. Se făceau glume pe seama soțiilor militarior, care cupăraseră măsline pentru a face magiun. Desigur ca soțiile militarilor sovietici nu aveau o cultură foarte înaltă. Se pare că viața familiei mele nu s-a schimbat prea mult, tatăl lucra profesor și noi locuiam în apartamentul nostru. Totuși bunica a lăsat o parte a casei sale pentru chiriași fără a cere bani de la ei. Ea spunea: lăsați-i să trăiască aici, eu nu am nevoie de plata lor. În clasa a șasea am plecat la o școală cu predare în limba rusă.

Back to top

Perioada războiului

Pe data de 22 iunie 1941 a început războiul. Familia noastră a avut diferite păreri cu privire la evacuare, unii erau pro, alții contra. Unchiul meu, Mordekhai, era categoric împotriva evacuării. El spunea:Nu plec de aici, astfel rămânând a murit în ghetou-ul din Transnistria [5]. Fiul lor Aron a fost mobilizat de Armata sovietică chiar în prima zi de război, supraviețuind și întâmpinând ziua Victoriei în Ungaria. După război a revenit la Chișinău și-a lucrat la Orchestra Simfonică de Stat a Moldovei. S-a căsătorit și-au avut o fată. A murit de cancer la vârsta de 53 de ani, la începutul anilor 1970. Fiica lui Janna trăiește la Chișinău, dar fiica ei Lisa s-a mutat in Israel.

Tatăl meu a demonstrat tărie și acțiune, el a aranjat pentru mama, bunica, Kenia, și mine să părăsim Chișinăul cu trenul. A avut loc un raid aerian lângă Chișinău și refugiații și-au înșfăcat lucrurile, sărind din tren. Cineva spunea că era mai bine să se ascundă sub vagoanele de tren, dar tatăl meu ne-a scos în câmp și acest lucru ne-a salvat viețile. O bombă a lovit vagonul nostru. Îmi amintesc foarte bine cum am ajuns în nordul Caucazului pe o platformă de tren descoperită, pe drum mâncam orice putea fi schimbat pe lucruri personale. Am coborât în Ordjonikidze, tatăl a fost mobilizat în armată și trimis la punctul de distribuire din orașul Prohladnoie de lângă Ordjonikidze. Mama plecase să-l vadă. Linia de front se apropia de oraș fapt ce ne-a determinat să ne mutăm.

Trei dintre noi am luat trenul de marfă ce se îndrepta spre Makhacikala [1700 km de la Chișinău], port situat la Marea Caspică . Aproape de Mahkacikala ni s-a spus să coborâm menționând că:”Acesta este sfârșitul căii ferate. Puteți ajunge cu camionul sau orice altceva”. Câteva familii s-au unit, și-au închiriat un camion în schimbul unor lucruri pentru a achita călătoria. Șoferii erau ceceni sau de altă naționalitate și vorbeau o limbă pe care n-o înțelegeam. Unuia dintre oameni nu i-a plăcut comportamentul lor, probabil că-și doreau să ne jefuiască și să ne abandoneze pe drum, dar, spre marele nostru noroc, trecea o coloană de camioane ce pleca în partea opusă. Bărbatul a sărit din camion și- a vorbit cu militarul despre situația lor. Militarul ne-a oferit transport pentru a ajunge la Makhacikala : întotdeauna se găsesc oameni minunați. Era groaznic la Makhacikala, sute de oameni așteptând corabia pentru a pleca în Asia Centrală.

Am stat în aer liber câteva nopți. Mi-amintesc despre un episod: se însera, devenise rece și neconfortabil. Stăteam culcată pe bagajele noastre și în dreptul locului unde mă aflam s-au aprins lumini la primul etaj. M-am uitat peste fereastră, neputând-mi lua ochii de la scena casnică ce se petrecea în fața mea: o masă într-o cameră luminoasă și roz cu două fete șezând la ea. M-am uitat la ele și două lacrimi mari mi-au apărut pe față. Îmbarcarea pe corabie a fost anunțată i-am urmat pe alții, fiind îngrozită de faptul că nimeni nu era lângă mine nici bunica și nici mama. M-am pierdut. Și-am început să strig: „Mama! Mama!.” Cineva mi-a spus: „Mama ta e pe corabie deja.” Aveam treisprezece ani trebuia să fi știut că mama nu s-ar fi urcat niciodată fără mine, dar l-am crezut și-am urcat. Mama și bunica stăteau pe mal. O tătăroaică, care avea doi copii cu ea, a împărțit mâncarea cu mine.

Am coborât în Krasnovodsk [astăzi Turkmenbași -575 km de la Makhachkala].De acolo am fost luați într-un sat (aul). Am locuit cu acea familie , dar nu le țin minte numele. Se credea că ei mă vor trimite mai târziu la un azil de copii. Creșteau copaci saxaul în acel aul, crengile cărora se foloseau în alimentație în acea regiune. Din ele se cocea o pâine plată pe jeratec. Aveau puțină mâncare, chiar și brichete de resturi de răsărită presată era greu de găsit. Și-am decis să părăsesc această familie pentru a pleca la Namangan [1625 km de la Krasnovodsk], care se afla 30 kilometri de acel sat cu scopul de a găsi un azil. Când am ajuns la Namangan spre noroc ma-m ciocnit de o evreică. Se întâmpla să fie directorul unui azil pentru copii din Drogobici [regiunea Lvov]. O chema Rosa Abramovna, dar i-am uitat numele de familie. Ea a fost arestată în 1945 sau 1946, nu știu din ce cauză. Avea o inimă plină de bunătate și m-a luat cu ea.

Astfel am început să trăiesc la azil și să frecventez școala. Aveam suficientă mâncare, dormeam câte patru-cinci copii într-o cameră. La vârsta mea nu era o problemă. Acum nu-mi place să împart camera cu nimeni la sanatoriu. I-am spus Rosei că pot cânta la vioară și pian și ea m-a însărcinat imediat să formez o trupă de copii de la azil, a găsit câteva poezii patriotice și a compus cântecul Trupele Armatei Roșii. Am învățat acest cântec și chiar un dans pentru scenă. Am moștenit energia tatălui meu. Mai târziu trupa noastră a participat la Olimpiada de Arte pentru amatori din Tașkent. Am avut un succes mare și-am ocupat locul doi. Roza Abramovna era foarte fericită și ne-a oferit o porțiune adăugătoare pentru artiști. Era uimitor , dar nu-mi amintesc nici un nume de copil.

Viața de la azil era total diferită de cea de la Chișinău, dar nu era atât de rea pentru mine. Aveam paisprezece ani, plină de energie și muzica mine, m-am înscris în rândurile Komsomolului [6]. Pe nesimțite am devenit ateist ca oricare copil sovietic. Roza Abramovna m-a ajutat să-mi găsesc mama și bunica. Ea a scris în Buguruslan, regiunea Orenburg (astăzi Rusia), unde a fost deschis un birou de investigații și, în sfârșit, 1943 mama mi-a răspuns. Așa se întâmplase că ele se aflau în Kokand [aproximativ 100 km depărtare] lângă Namangan. Mama mă căutase tot timpul. Ea și bunica erau epuizate și mizerabile. S-au muta la Namangan.Rosa Abramovna a angajat-o pe mama în calitate de dădacă la azil. Mama primea hrană la azil și-i aducea și bunicii. Ele au închiriat o cameră și eu am plecat să trăiesc cu ele.

Tatăl meu și-a făcut serviciul militar în orchestra plutonului. Deși avea congestiune venoasăși nu se potrivea pentru serviciul militar și a fost demobilizat în 1943. A plecat la Tașchent sperând să ne găsească, dar nu era atât de ușor. Când tatăl meu sedea la gara feroviară un cunoscut de la Chișinău l-a numit pe nume, Moisei! Știi că familia ta e la Namangan? Imaginează-ți! Unul dintr-o mie! În Namangan tatăl meu a mers să lucreze la Școala Militară de Muzică evacuată din Moscova [astăzi Rusia]. El a predat clasa tobei, trompeta franceză, franceza: era foarte apreciat pentru faptul că știa să cânte la instrumente de suflat. Ne-am reunit familia. Rudele noastre au început să se mute la Namangan: fratele mamei mele, Isaac și rudele îndepărtate ale ale bunicii mele Kenia. Viața era destul de grea si aveam puțină mâncare. O boală teribilă se răspândise în zonă, se numea șpru. Putea să fie distrofie. Foametea genera o diaree de lungă durată și moartea. Bunica noastră Kenia încerca să ne susțină, spunând că are multă mâncare și le-o dădea toată fiilor săi. Ea s-a îmbolnăvit de șpru și a murit. Ea a fost înmormântată la cimitirul orașului Namangan.

Când a început reevacuarea, Zlobin, directorul Școlii Militare de Muzică, a încercat să-l convingă să vină la Moscova, Vreau să întorc acasă, la Chișinău. În august 1944 Armata Sovietică a eliberat Chișinăul și noi ne-am întors acasă, dar nu a mai rămas nimic din casa noastră. Chișinău era ruinat. Doar o grămadă de pietre mai au mai rămas de la casa bunicii mele Kenia. În casa de vizavi o moldoveancă își ținea găinile într-o cameră ce avea o fereastră în tavanul casei. Ne-a lăsat să trăim aici. Am făcut curat, am dat cu var pereții și ne-am mutat în acea cameră. Mai târziu, noi am avut o altă cameră mică, care arăta ca un coridor, dar avea o fereastră. Tradiția noastră de dinaintea războiului de a așeza o masă acoperită cu o față de masă albă ca zăpada a dispărut precum și tradițiile evreiești: noi supraviețuiam. Tatăl s-a angajat la o școală muzicală, nu avea lecții particulare și viața noastră devenise grea.

Am absolvit nouă clase în evacuare. Când am revenit m-am ciocnit de profesorul de matematică, Lidia Samoilovna. Ea mă ținea bine minte și preda la o școală de elită nr 2 [7]. Mi-a spus: S-o luîm pe această fată la școala noastră. Astfel am ajuns să învăț în clasa a zecea și de asemenea am început să lucrez caeducator muzical la o grădiniță. Nu plăteau mult, dar ne dădeau mâncare pe care o puteam lua acasă. Compuneam muzică pentru copii. Îmi amintesc de cântecul Frunzulițe: Покочайся надо мной, мой листочек золотой. Листики, листики зеленые кленовые. Copiilor le-a plăcut. S-a terminat războiul. Ziua Victoriei [8] este o zi foarte, foarte mare. S-a organizat un careu la școală. Totuși pentru mine Ziua Victoriei se asociază cu cântecul День Победы de david Tuhmanov [David Tuhmanov, compositor de origine evreiască, un compozitor sovietic renumit]. Cred că e un cântec extraordinar.

Back to top

Perioada postbelică

Tatăl meu era fericit că lucrez în domeniul muzicii și avea o atitudine pozitivă față de experiența mea compozițională. Era bocuros că am supraviețuit, dar eram obosiți de a căuta mâncare. Eram flămânzi, nu mi-e rușine de aceste cuvinte. Aveam nevoie de produse bune, pâine și lapte. Nu puteai găsi astfel de alimente și ca rezultat m-am îmbolnăvit de bronșită, dar mulțumită lui Dumnezeu, am găsit un pulmonolog bun, doctoral Fișov. El m-a tratat fără plată. Cu toate că am căpătat bronșită cronică care mă deranja tot restul vieții. Am absolvit școala și la examenul de matematică am rezolvat probleme pentru toată clasa. Am terminat școala cu medalie de aur și am decis că vocația mea e să studies la facultatea de Fizică și Matematică. Nu aveam nici o problem cu admiterea la universitatea din Chișinău care abia a fost fondată [1945]. Dar m-am dezamăgit, probabil că lectorii nu erau prea buni.

În acel moment Leonid Simonovici Gurov, un pedagog și compositor renumit, a venit să lucreze la Conservatorul din Chișinău de la Odesa. Verișoara mea de-a doua Dora Fridman era muzicant și mi-a recomandat să-i arăt compozițiile mele și așa am și făcut. Leonid Seminovici mi-a ascultat cântecele. Poate că erau naive, dar veneau din inimă și aveau un ritm drăguț. I-au plăcut și mi-a spus să vin la Facultatea de Pregătire a Conservatorului. Am încercat să învăț și la Universitate și la Conservator, dar era prea greu.

După absolvirea facultății de Pregătire a Conservatorului am fost admisă două facultăți: clasa vioarei, Lvovici Dailis și Facultatea de Istorie a Muzicii. Din păcate, nu am putut urma clasa lui Gurov, fiindcă era supraaglomerată. Speram că va apărea vreo șansă, dar nu a fost așa. În perioada când am învățat la Conservator au avut loc două campanii anti-semitice: lupta împotriva cosmopoliților [9] și Complotul doctorilor [10]. Înțelegeam foarte bine că au fost fabricate și noi am urmărit evenimentele, dar mai mult eram preocupați de viața noastră grea. Ne eliberau produse alimentare pe taloane și simțeam o foame permanentă. Țin minte cum ședeam la oră și un de posit a unei brutării sub ferestrele Conservatorului, și nu puteam să ne concentrăm la subiectul lecției, fiindcă eram preocupați de încercând să ghicim dacă pâinea a fost livrată la depozit. Profesorul ne asigura că pâinea încă nu a fost adusă. Ședeți liniștiți. Când modul de procurare a produselor alimentare pe bază de taloane a fost anulat și a fost posibil de acumpăra pâine și zahăr eram atât de fericiți. Îmi amintesc prietenul meu, Efim Bogdanovskii, șezând la masă și servind ceai m-a întrebat câte lingurițe de zahăr să-ți pun? Una, două, trei.. Vai mă simt atât de confuz, să încep din nou.

Evreii pe care-I cunășteam erau foarte fericiți că a murit Stalin [1953]. Se vorbea la Chișinău că erau trenuri în așteptare pentru a deporta toți evreii în Birobidjan [11]. Dar totuși oamenii erau în doliu. Părea fantastic cei care credeau că nimic nu se poate întâmpla fără Stalin. Și încă mai cred că nu putem să trecem peste această figură. Pe lângă toate trăsăturile sadice pe care le avea el a făcut multe lucruri bune.Bine, poate dacă el nu le-ar fi făcut alții le-ar fi putut face, dar erau și lucruri bune în timpul regimului sovietic: medicină și educație gratuită. Nimeni nu poate uita astfel de lucruri. Cât despre ceea ce făcea Beria [12], nu cred că era secret pentru Stalin. Cred că știa. Curat fascism sovietic. Vorbind despre acest subiect nu pot să nu spun că la Congresul al XX-lea al Partidului Sovietic [13] Hrușciov [14] l-a denunțat pe Stalin, nu era o noutate izbitoare pentru soțul meu sau pentru mine. Noi știam în mintea noastră.

L-am întâlnit pe soțul meu când eram student anul trei, în 1949. Vara, în fiecare săptămână în grădina Aleksandrovskii [Parcul orășenesc din centrul Chișinăului] conducătorul Filarmonicii, Boris Milutin, și Orchestra Filarmonică dădeau concerte simfonice. Erau foarte populari în oraș și noi, ca studenți, niciodată nu am pierdut nici un concert. În timpul concertului mi-a atras atenția un băiat. Arăta diferit și avea o față atât de emoțională în timp ce orchestra îl interpreta pe Mozart. Mi-a plăcut și el la fel mi-a acordat atenție. Numele lui era Efim Tcaci și era studenta la clasa flautului la Conservator.

Efim s-a născut într-o familie de evrei bogați din Bălți în 1926. Tatăl lui, Mark Tcaci, era blănar și mama lui, Nehama, îl ajuta. Efim a studiat la o școală de gramatică. Fratele lui mai mic a absolvit școala primară. Când a început războiul ei au părăsit orașul pe jos.Trupele germane i-au ajuns din urmă la Crijopol, regiunea Vinița și au fost plasați în ghetto-ul din Crijopol. Au supraviețuit datorită faptului că știau limba română și puteau comunica cu gardienii români. Mama lui Efim era bucătăreasa unui ofițer roman și tatăl lui lucra pentru cineva.Când trupele sovietice s-au apropiat de Crijopol românii au evadat. Familia lui Efim s-a întors la Bălți. Efim a absolvit școala și apoi a studiat la Colegiul Pedagogic din Bălți. Nu i-a plăcut și a venit la Chișinău unde a fost admis la clasa flautului de la Conservator. Părinții lui s-au mutat la Lvov. Ei au murit în anii 1970. Evghenii a absolvit Facultatea de Fizică și Matematică de la Universitatea Pedagogică din Bălți și-a lucrat profesor de matematică.La moment el e pensionat și trăiește la Petersburg cu soția sa. Și nu au copii.

Efim și eu ne-am căsătorit doi ani după ce ne-am cunoscut, pe data de 4 decembrie 1949. Tocmai ne-am înregistrat căsătoria și ne-am adunat cu cele mai apropiate rude acasă la noi, având o masă destul de modestă. Pe lângă acestea, nu aveam nici voal și nici rochie de mireasă.Trăiam într-o anexă cu o singură fereastră. În 1952 am absolvit Conservatorul și am avut îndreptare [15] de a lucra într-o școală muzicală. Am lucrat acolo câțiva ani. Am moștenit talentul pedagogic al tatălui meu și-acum îmi place să predau.În 1953 s-a născut fiul nostru Leova [Lev] și era destul de greu fără comodități în casă, dar mama m-a ajutat foarte mult. În ciuda greutăților aveam o energie enormă de puteam ridica o casă în locul aceleia în care trăiam. Efim era dibaci de felul lui și singur a instalat un robinet, closet și chiar sistem de încălzire pe apă. Am aranjat o mică grădină și am trăit până la 1970 acolo.

Părinții mei trăiau în două camere de-alături, pe care le-am renovat un pic. Mama mă ajuta pe-acasă în timp ce eu lucram la școala muzicală, cu toate că eram foarte ocupată continuam să compun piese muzicale și am simțit lipsa unei educații speciale. În 1957 am fost admisă la Facultatea de Compoziție Muzicală, clasa lui Gurov și-am studiat doar specialitatea mea.În 1962 am absolvit această facultate și am rămas să lucrez la Conservator. Am predat solfegiul, acompaniamentul, analiza lucrărilor muzicale și lectura notelor simfonice. Mai târziu, am renunțat să predau solfegiul, fiindcă trebuia să cânt mult cu studenții ca să le dezvolt vocalul. Acum predau compoziția, orchestra, instrumentele simfonice pentru orchestră și aranjamentul coral care îmi place atât de mult.

Leova era un băiat sociabil și vesel. Îmi amintesc matineele de la grădiniță. Vecinul nostru, tatăl unuia dintre copii, și eu ne-am mascat în personaje din povești și le-am arătat un spectacol copiilor. Eram tineri și ne-am distrat la fel ca și copiii. Leova a frecventat o școală muzicală unde a studiat și obiectele de cultură generală. Tatăl meu a lucrat la această școală. Dragostea buneilor față de nepotul său era mutuală. El l-a adorat pe bunelul său numindu-l dedușca [Leova pronunța incorect diedușca] și-a făcut mulți prieteni care venea pe la noi acasă. Mai târziu ei s-a mutat cu traiul, însă Leova mai ține încă legătura cu unii dintre ei. Doi dintre ei trăiesc în SUA, din când în când sunându-se și corespondând.

Tatălui meu îi plăcea să profeseze și, în special, cu elevii mici. El formase un asamblu de copii cu care participa la concerte. Discipolii săi îl iubeau foarte mult și munca sa avea rezultate mari. Una din elevele sale de după război, Lidia Mordkovici, devenise laureat a numeroase concursuri muzicale. Ea trăia în Israel și acum trăiește în Anglia. Galina Buinovscaia, directorul Liceului Muzical din Chișinău și violonista Mila Volnianscaia care trăiește în Israel acum. Odată când mă uitam prin arhivă am găsit niște fotografii ale studenților cu inscripții pe ele:” Mult iubitului Moisei Benționovici …”

În 1967 am compus prima mea operă pentru copii: Capra cu trei iezi. A fost pusă în scena Teatrului de Operă. La acel moment am devenit membru al Asociației Compozitorilor din Moldova ( asociație a compozitorilor profesionoști). Președintele uniunii era Vasilii Gheorghievici Zagorschi, studentul lui Lev Gurov, rus de origine, născut în Basarabia și care vorbea bine româna, o persoană destul de plăcută. Datorită lui nu apăreau conflicte anti-semitice în cadrul Uniunii Compozitorilor, creând astfel o atmosferă plăcută de lucru. Foarte mulți compozitori de origine evreiască se regăseau la uniune: Șapiro, Aranov, Fedov, Muler și mai puțini cei moldoveni. În timp ce trăiam într-un apartament foarte mic puteam să mă bucur de călătoriile la Casa de Creație a Compozitorilor (casă specială pentru compozitori) unde uitam de rutina vieții și mă dedicam muzicii. Comunicam cu mulți compozitori din toată Uniunea Sovietcă la diferite congrese. Călătoream foarte mult pentru a asculta lucrările compozitorilor georgieni, armeni, moscoviți și kieveni. Mulți compozitori sovietici soseau în Chișinău, astfel având ocazia să-l cunosc pe Dmitrii Șostakovici [Șostakovici, Dmitrii, 1906-1975: unul dintre cei mai remarcabili compozitori ai secolului al XX-lea] la o întâlnire din 1960. Nu era doar un geniu,dar și o persoană minunată, modestă și inteligentă.

Se poate spune că realizasem multe, dar depusem mult efort pentru a le atinge. În primul rând, se iscau multe persoane geloase, care activau în mediul creativ, în al doilea rând, deoarece sunt femeie și nu prea se întâlneau compozitoare și, în al treilea rând, din cauza originii mele evreiești. Devenise o problemă pentru mine când începuse migrația spre Israel, însă Efim și eu nici nu ne gândeam la faptul de a pleca. E greu de explicat de ce, probabil, că sunt convisă că o persoană trebuie să trăiască acolo unde s-a născut și sunt înmormântați strămoșii lui. Posibil că trăiești cu aceasta în suflet fără a pune întrebări.Instituirea statului Israel în 1948 mi-a provocat emoții de fericire și de mândrie că evreii și-au format, în sfârșit, propia țară. De atunci înainte Israel se considera a fi țara mea.

Deseori ne vizitau prietenii cu care sărbătoream primele spectacole puse în scenă, zile de naștere sau doar ne întâlneam pentru a petrece. Întotdeauna eram bucuroasă de oaspeți. Nimeni nu m-a învățat să pregătesc bucate, tot timpul eram protejată și răsfățată, dar când mergeam la Casa de Creație îmi plăcea să mă duc la bucătărie și să discut cu bucătăresele. Le adoram, simple și înțelepte. Ele m-au învățat să gătesc: ”Iată, Zlatocika, așa trebuie să fie”. Învățasem multe în afară de copt. Adică coc, dar nimic deosebit.Totuși am o predilecție față de bucătăria evreiască.Gătesc pește umplut exact ca și bunica mea Riva. Odată la sanatoriu din Sortavala (un oraș din Karelia, stațiune climaterică) am pregătit-o pentru compozitorii sovietici. În acel an, Sviridov [Sviridov, Gheorghii, 1915-1998: compozitor sovietic, pianist, activist public] lucra și se odihnea acolo. El era pasionat de pescuit, prinzând împreună cu soția sa douăzeci de știuci.

Cineva a menționat că eu pot pregăti pește evreiesc și astfel m-a rugat să o fac. De la început și alte doamne au vrut să mă ajute, dar s-au împrăștiat spunând că e prea greu.Doar o singură persoană a mai rămas, o compozitoare din Baku, cu care am terminat. Peștele era un deliciu, dar noi miroseam a ceapă și de aceea am plecat să luăm un duș. În camera de baie mă simțisem obosită și căzusem jos pe podeaua de beton, pălindu-mi capul. Ea m-a șters cu ștergarul, m-a ajutat să mă îmbrac și i-a chemat pe alții să mă ducă în camera mea, stăteam în cabane. Aveam noroc că tatăl ei era medic și se afla cu ea. M-a examinat, mă pricopsisem cu o vânătaie pe cap. Mi s-a spus să stau toată săptămâna în pat, în schimb ceilalți au savurat peștele umplut făcut de mine. Le-a plăcut foarte mult, astfel câștigând titlul de bucătar excelent.

În 1970, noi am primit un apartament cu patru camere cu toate comoditățile incluse pentru mine, soțul meu, fiul și părinți. Mama mea l-a văzut și noi împreună am cumpărat lustre în toate camerele, însă ea nu s-a bucurat prea mult, căci murise în același an. Am înmormântat-o la cimitirul evreiesc, dar nu după canonul religios iudaic. După ce murise mama mea, eu compusesem concert pentru vioară și orchestră în memoria ei.Leova a absolvit școala în 1972 și a fost admis la specialitatea istoria muzicii de la Conservatorul din Chișinău. După absolvirea acestuia a decis să plece la Conservatorul de la Moscova, era dificil , dar totuși reușise.La acel moment participam la un seminar de șase luni și am avut ocazia să trăim împreună la căminul conservatorului de pe strada Malaia Gruzinskaia. Stăteam într-o cameră aparte, în timp ce Leova trăia cu doi băieți din Asia Centrală. Erau niște băieți pricepuți la gătit mâncare și l-au învățat și pe Leova să pregătească pilaf [pilaf este un fel de mâncare uzbec, orez cu carne fiartă sau prăjită, ceapă, morcov și uneori stafide].

După absolvirea Conservatorului Leova a fost luat la armată.El și-a făcut serviciul militar în trupa muzicală a regimentului de la Moscova, cântând în cor. Ulterior s-a căsătorit cu o fostă colegă de conservator, Mila Gordiiciuk, o fată din Ucraina. Mila și mama ei trăiau într-o cameră la Moscova, tatăl lor i-a abandonat mulți ani în urmă. Nunta a avut loc la Moscova, în locuința bunicii Milei. Am procurat mulți trandafiri de culoare roz pe care-i țineam la baia hotelului în care ne-am cazat. După căsătorie Mila și Leova s-au mutat la Chișinău. Leova s-a angajat la o școală muzicală, noi le-am închiriat un apartament și în 1979 s-a născut nepoata mea, Iulia. Apoi lui Leova i-au oferit o funcție administrativă la Moscova la Biroul de Propagandă a Muzicii Sovietice. Mama Milei s-a mutat cu bunica ei și lor le-au dat apartamentul cu o cameră. Mi-era dor de ei enorm și călătoream la Moscova oricând apărea vreo ocazie.

La începutul anilor 1980, un scriitor moldovean Bucov [Bucov, Emilian, 1909-1984: poet basarabean ce a scris proză după război], mi-a propus să alcătuiesc muzică la baletul poveștii Andrieș. Cineva i-a spus că sunt cea mai bună compozitoare și a insistat foarte mult. Sincer vorbind, nu eram sigură că ma-ș fi descurcat cu genul acesta de compoziție, dar eram destul de hotărâtă. Oleg Melnic, maistru de balet al Teatrului de Operă și Balet din Chișinău, trebuia să pună în scenă baletul dat, însă când partitura era gata, el devenise maistru de balet la Samarkand [astăzi Uzbekistan], avuse niște probleme cu administrația teatrului de la Chișinău. Rămasem confuză, dar el m-a sunat și mi-a spus: Trimite-mi partitura baletului, o voi pune pe scena din Samarkand, și așa am și făcut. Ceva vreme mai târziu, el mi-a trimis invitația la lansarea baletului și-am plecat cu două zile mai înainte de spectacol. Deoarece atunci nu era zbor direct la Samarkand, am luat cursa Chișinău –Tașkent prin Tbilisi (astăzi Georgia) și Așhabad [astăzi Turkmenistan].

În Tașkent trebuia să iau un alt avion până la Samarkand. Din cauza ceții cursa fusese anulată și la Așhabat, la fel, fusese anulată din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile. Mi-e era frică să nu reușesc să ajung la timp la Samarkand, când dintr-o dată am auzit: Echipa de bord a zborului își cere scuze, dar trebuie să aterizăm în Samarkand. Nu-mi venea să cred. Am alergat la teatru, m-am dus la repetiție.Și-apoi m-am dus la hotel să mă spăl și să mă schimb. Premiera baletului a avut succes. Mi-am luat o casetă înregistrată cu spectacol, o broșură și m-am întors la Chișinău. I-am arătat directorului teatrului nostru de operă și i s-a părut foarte interesant. Astfel au început pregătirile către spectacol. Să mai scurtez din povestire, Andrieș a fost pus pe scenă la Chișinău și i s-a decernat Premiul de Stat al Moldovei în 1982 [Premiul de Stat al Republicilor Unite era decernat în Uniunea Sovietică din 1966 de către comitete speciale pentru realizări în știință, tehnică, literatură și artă].

Ne-am obișnuit cu modul de viață sovietic. Nu-mi păsa de politică și nu eram membru de partid. Cât despre viața noastră sufletească, Efim și eu nu m-am simțit reprimată. Soțul meu colecta literatură clasică și eu sunt pasionată de clasicii străini. Lucrul meu de creație era strâns legat de literatura moldovenească și, deseori, discutam operele scriitorilor moldoveni: Aureliu Busuioc [scriitor moldovean sovietic, Zlata Tkaci a scris operă în 1988 bazată pe nuvela sa Unchiul din Paris], Dumitru Matcovschi, scriitor și poet moldovean, Grigore Vieru –poet moldovean, prieten de familie de mulți ani. Mergeam la toate spectacolele și concertele simfonice de la Teatrul de Operă. Mulți muzicieni simfonici veneau în ture la Chișinău, Evghenii Mravinski, conducătorul din Leningrad, Oleg Crîsa, violoncelist, compozitori sovietici:Haceaturean [Haceaturean, Aram, 1903-1978: compozitor sovietic de origine armeană], și Krennikov [Krennikov, Tihon Nikolaevici, 1913: compozitor sovietic rus, activist public]. Nu plecam la teatrele dramatice din Chșinău, fiindcă Efim nu era pasionat de ele. Ne duceam doar când regizorii ne invitau la premieră.

Eu și soțul meu am trăit împreună 52 de ani, mai mult decât un jubileu de aur. Cred că sunt o femeie fericită, având o viață reușită. M-am căsătorit din dragoste și-am trăit în armonie, fiind uniți de aceieași profesie.Efim fuse un om deștep și înțelept, talentat în domeniul său și a avut grișă de succesul meu. Mulți ani a predat la școala muzicală și, mai târziu, trecuse la Filarmonică. A mai ținut lecții despre istoria muzicii moldovenești la Universitatea de Arte din Chișinău. El se specializase în muzica moldovenească, a scris multe articole pentru presă, a prezentat programe radio regulat în română. Avea o dorință puternică și un scop de a-și perfecționa limba română. Astfel înțelegea că e unicul mod de a descrie viața culturală a Moldovei în detalii.

Soțului și mie nu ne păsa de comfortul de zi cu zi: ne interesa viața noastră spirituală.Am cumpărat doar un set de mobilă Ganka [mobilă sovietică la modă pe atunci] pentru inaugurarea casei din 1970, fiind destul de dificil la acea vreme. Proprietarul depozitului de mobilă al cărui fiu intrase la Conservatorul de la Moscova cu ajutorul fiului nostru Leova, ne-a ajutat să o procurăm.El a aranjat să cumpărăm mobila fără a sta în rând. Cumpărasem un covor nou pentru camera de zi înainte de Anul Nou [2004] din motiv că cel vechi se uzase.Am primit un bonus de o mie de ruble de la Conservator și am decis acum sau niciodată. Una dintre mamele studenților mei m-a ajutat să-l duc acasă.

Când Gorbaciov [16] venise la putere și Perestroika [17] a început pentru mine devenise o posibilitate să dau frâu liber emoțiilor și să mă întorc la 180 de grade spre viața evreiască. Am compus muzică toată viața mea. M-am născut într-un sat din Moldova , am trăit în Moldova și mi-am format urechea muzicală față de melodiile moldovenești fapt ce a determinat nevoia de a nu scrie muzică evreiască. Viața era grea: războiul, evacuarea și realitatea sovietică mi-a impus anumite limite. În momentul în care m-am simțit liberă să-mi exprim gândurile, scriam muzică pentru poporul meu. Muzica curgea prin venele mele și soțul m-a ajutat mult , găsindu-mi o carte foarte rară de Berezovski: Folclorul evreiesc. Și-am început să utilizezi acorduri evreiești în lucrările mele.

Cu părere de rău, începutul Perestroikăi a fost marcat de un eveniment tragic din viața mea, tatăl meu murise într-un accident auto. El a trăit mai mult decât mama cu cincisprezece ani. L-am înmormântat în sectorul evreiesc al cimitirului internațional Doina . Am aranjat ca mama să fie reînmormântată lângă tatăl meu, fusese destul de greu , dar reușisem să o fac. Acum se află sub aceiași piatră funerară unde sunt înscrise numele lor și gravate o lumânare și o vioară. Moartea părinților mei m-a atins profund și gândurile mele iarăși s-au întors spre Dumnezeu. După moartea tatălui meu am decis să scriu un concert de flaut, dedicându-i-l. Fusese prima lucrare în care folosisem note muzicale și motive evreiști. Irina Mișura, o vocalistă minunată, nu e evreică, dar soțul ei da. Ea interpreta minunat lucrările lui Bitkin, un compozitor rus. Când am auzit-o simțisem nevoia de a scrie muzică pentru vocea ei. Aveam o colecție de poezii de Ovsei Dreez [Dreez, Ovsei, 1908-1971: poet sovietic de origine evreiască, autor de o colecție de poezii lirice, povești și poezii pentru copii în ivrit], pe care foștii mei studenți mi le-au dat. Am scris un ciclu vocal bazat pe poeziile sale. Așadar, începusem să scriu muzică evreiască pentru vocal, muzică instrumentală, muzică pentru cvartet și orchestră. Am câteva piese de muzică evreiască pe care le-am compus.

Fiul meu lucra la Biroul de Propagandă a Muzicii Sovietice până la destrămarea Uniunii Sovietice în 1911. Biroul fusese închis și Leova devenise șomer aproape trei ani. Până atunci mi-a venit rândul la mașină. [În URSS oamenii care-și doreau să cumpere o mașină trebuiau să aștepte ani buni până le venea rândul]. Și mi-am cumpărat automobilul pe care i l-am dat lui Leova la Moscova, lucrând ca taximetrist pentru a câștiga bani.Mai târziu, lucra în calitate de director de colectare a fondurilor pentru instrumente muzicale, dar acum lucrează la Glinka [18], Muzeul Central de Cultură Muzicală din Moscova.Soția lui, Mila, lucrează într-o companie privată. Ea este capul familiei. Nepoata mea, Iulea are 25 de ani, nu și-a dorit să studieze muzica. A trecut un curs de limbi străine de doi ani și acum e ghid turistic.

Pentru mine Perestroika fusese un lucru bun, dar s-au întâmplat și multe rele. Când URSS s-a destrămat, toate relațiile dintre fostele republici s-au rupt. Cât mă privește pe mine, faptul acesta mi-a făcut viața mea de creație săracă, deși continuam să lucrez la Conservator. Muzicieni cu renume nu mai veneau în ture la Chișinău. Cu părere de rău, televiziunea derula clipuri muzicale de o calitate proastă. Nu apărea muzică simfonică de calitate până ce nu plătea cineva pentru ea. Era doar canalul Mezzo, un canal francez, dar avea tendința de a bruia. Îmi plăcea să ascult simfonia lui Stravinski, dar acum difuzează fragmente de jazz. Fiind muziciană era greu să nu am o sursă de aprovizionare muzicală. Soțul meu mi-a lăsat o colecție mare de muzică clasică. Fiul mi-a dat o combină muzicală la care ascultam muzică, ascultam ce doream. E totul ce aveam la moment.

În 1922, am călătorit în Israel cu o delegație de muzicieni la invitația compozitorului chișinăuian, Kopitman care fusese unul dintre primii ce se mutase acolo. Avea o poziție importantă la Academia Muzicală Rubin din Ierusalim și Maria Bieșu [cântăreață din Moldova, soprano lirico-dramatică, solistă a Teatrului de Operă și Balet, laureat al concursurilor internaționale]. Am petrecut o săptămână acolo și am stat la hotel. Fusese o săptămână ocupată: concerte, întâlniri și multe excursii în Israel. Am vizitat Zidul Plângerii și desigur am lăsat o scrisoare acolo. Fusese ca o poveste! Israel e o țară frumoasă și minunată, simțisem aura uimitoare a lui și mi s-a părut că am călătorit mulți ani înapoi. Am simțit o legătură interioară cu istoria poporului meu. M-au impresionat excursiile. În 2001 am vizitat încă o dată Israelul la invitația Izoldei, fiica conducătorului Boris Miliutin. Ea trăia în Bat Yam lângă Tel Aviv. Viața în Israel progresa.

Soțul meu împreună cu mine am fost martori ai renașterii vieții evreiști din Chișinău șapte ani în urmă [1997]. Efim începuse să colecteze materiale despre Holocaust și anti-semitism. Avea cancer și se grăbea să adune cât mai multe. Doi alți activiști ai Organizației Asociația Evreilor din Moldova, Aurel Gujel și Efim Levit au lucrat cu el. Ei au pregătit și publicat cu ajutorulJoint [19] patru colecții de documente și articole despre acest subiect cu titlul Nu vom uita , în română și rusă. Soțul meu era editorul șef al acestei colecții. Efim a murit în Aprilie 2003. În ziua înmormântării văzusem cât de mult fusese iubit în Chișinău și de moldoveni, și de evrei. Venise multă lume să-i arate respectul. L-am înmormântat lângă mormintele părinților mei. Angajații Hesed [20] Iehuda, centrul nostru de caritate, m-au ajutat să fac toate aranjamentele. Am invitat un ravin care a recitat Kidduș. I-am instalat o piatră funerară roșie pe mormântul lui ca să se potrivească cu ai părinților mei.

Sunt singură, dar fiul meu mă vizitează și continui să lucrez la Conservator. Am puțini studenți. La invitația Joint predau copiilor evrei compoziția muzicală. Unul dintre oficialii din Israel m-a spus: “Realizările evreilor din diaspora sunt reușitele Israelului.” Hesed Iehuda îmi oferă ajutor, un voluntar vine să-mi facă curat în apartament o dată pe săptămână și de asemenea primesc câte un pachet de mâncare pe săptămână.


Back to top

Glosar

[1] Marele Război pentru Apărarea Patriei:pe 22 iunie 1941, la 5 dimineața Fasciștii germani au atacat Uniunea Sovietică fără a-i declara război. Acesta a fost începutul așa- numitului Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Blitzkrieg-ul german, cunoscut ca planul Barbarosa, aproape că au reușit să pătrundă pe teritoriul Uniunii Sovetice. Nefiind pregătite, forțele sovietice au pierdut toată armata și o cantitate vastă de echipament la atacul german în primele săptămâni ale războiului. Către noiembrie 1941 armata germană a acaparat Republica Ucraineană, a asediat Leningradul, ca mărime al doilea oraș, și a pus în pericol Moscova. Pentru Uniunea Sovietcă războiul s-a terminat pe 9 mai 1945.

[2] Basarabia: Spațiu istoric dintre Prut și Nistru, aflată în partea de sud a regiunii Odesa. Basarabia era parte componentă a Rusiei până la Revoluția din 1917. În 1918 Basarabia a declarat independeța și mai târziu s-a unit cu România. Tratatul din Paris (1920) a recunoscut unirea, dar Uniunea Sovietică nu a acceptat niciodată. În 1940 România a fost forțată să cedeze Basarabia și Nordul Bucovinei Uniunii Sovietice. Cele două provincii aveau aproape 4 milioane de locuitori, majoritatea români. Deși România a pus stăpânire pe o parte din teritoriu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial , tratatul de pace din 1947 a confirmat apartenența la Uniunea Sovietcă. Astăzi –Republica Moldova.

[3] Cuzist: Membru al organizației fasciste numită după numele lui Alexandru C. Cuza, unul dintre cei mai fervenți lideri fasciști din România care era cunoscut pentru șovinismul crud și anti-semitism. În 1919 Cuza a fondat LANC ce a devenit Partidul Național-Creștin în 1935 cu un program anti-semitic.

[4] Anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică: la sfârșitul lunii iunie 1940, Uniunea Sovietică i-a cerut României să-și retragă trupele de pe teritoriul Basarabiei. România și-a retras trupele și administrația în aceiași lună, între 28 iunie și 3 iulie, Sovietele au ocupat regiunea. În același timp România a fost obligată să renunțe la partea de nord a Transilvaniei Ungariei și Sudul Dobrujei Bulgariei. Aceste pierderi teritoriale au influențat politica română în mare măsură în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

[5] Transnistria: Teritoriu situat între Bug și Nistru și Marea Neagră. Numele derivă de la numele românesc Nistru și a fost creat după ocuparea trupelor germane și române în cel de-al Doilea Război Mondial. După ocuparea teritoriului Transnistria a devenit loc pentru deportații evrei români. Deportările sistematice au început în septembrie 1941. În decursul următoarelor două luni, toți evreii din Basarabia și Bucovina și o mică parte a populației evreiești din România au fost expediați de-a lungul Nistrului. Primul val de deportări a ajuns la 120 000 la mijlocul lui noiembrie, 1941 când era stopată de Ion Antonescu, dictator român, la intervenția Consiliului Comunității evreiești din România. Deportările au reînceput la începutul verii anului 1942, afectând aproape 5000 de evrei. A treia serie de deportări din marea Românie a avut loc în iulie 1942, atingând evreii care au evitat decretul de muncă forțată, atât și familiile lor, simpatizanții comuniști și evreii basarabeni care se aflau în România și Transilvania în timpul ocupației sovietice. Cele mai fioroase lagăre de concentrate transnistriene erau Vapniarka, Rîbnița, Berezovka, Tulcin și Iampol. Majoritatea evreilor concentrați în lagăre au murit între 1941-1943, din cauza condițiilor de trai oribile, bolilorși lipsei de mâncare.

[6] Comsomol: organizație politică comunistă de tineret creată în 1918. Sarcina Comsomolului era răspândirea ideilor comunismului și implicarea muncitorilor și țăranilor în construirea Uniunii Sovietice. Comsomolul avea scopul de a educa tinerii muncitori prin a-i implica în lupta politică, însoțită de educație teoretică. Comsomolul era mai popular decât Partidul Comunist, deoarece prin scopul lor de educa oamenii puteau accepta proletariați tineri neinițiați întrucât membrii de partid trebuiau să aibă un minimum de educație politică.

[7] Școală #: Școlile aveau numere, ci nu nume. Era o parte a politicii de stat. Toate erau școli de stat și se presupunea să fie identice.

[8] Ziua Victoriei în Rusia (9 mai): Sărbătoare națională de comemorare a victoriei asupra Germaniei fasciste, sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și celor care au murit în război.

[9] Campanii împotriva cosmopoliților. Campania împotriva cosmopoliților, spre exemplu, evrei a fost inițiată în articole de organele centrale ale Partidului Comunist în 1949. Aceasta era direcționată spre intelectualitatea evreiască și era primul atac public împotriva evreilor sovietici ca evrei. Scriitorii cosmopoliți erau acuzați de faptul că aceștia îi detestă pe ruși, susținând zionismul. Mulți scriitori evrei precum și liderii Comitetului Evreiesc Antifascist au fost arestați în noiembrie 1948 sub acuzația că ei au menținut legături cu zioniștii și americanii imperialiști. Ei au fost executați în secret în 1953. Un val anti-semitic al Complotului Doctorilor a fost lansat în ianuarie 1953. Astfel valul de anti-semitism s-a răspândit pe tot teritoriul URSS. Evreii au fost înlăturați din pozițiile de conducere și se vehiculau zvonuri despre deportările în masă a evreilor în partea de est a URSS. Moartea lui Stalin din martie 1953 a pus sfârșit campaniei împotriva cosmopoliților.

[10] Complotul Medicilor: Complotul Medicilor era așa-zisa conspirație a unui grup de medici din Moscova scopul cărora era să omoare liderii și oficialii de la guvernare și de partid. În ianuarie 1953, presa sovietică a raportat că nouă doctori, șase dintre care erau evrei au fost arestați și și-au recunoscut vina. Întrucât Stalin a murit în martie 1953, nici un proces de judecată nu a avut loc.Ziarul principal de partid, Pravda, mai târziu anunța că acuzațiile împotriva medicilor erau false și confesiunile lor au fost obținute prin tortură. Acest caz a fost unul dintre cele mai rele incidente anti-semitice în timpul conducerii lui Stalin. În discursul său secret la Congresul de Partid, XX-lea din 1956 Hrușciov a afirmat că Stalin dorise să folosească Complotul cu scopul să înlăture conducerea de vârf.

[11] Birobidjan: formată în 1928 cu scopul de a-i da evreilor sovietici o baștină și să crească așezările de-a lungul hotarelor din estul îndepărtat, spațiul avea statut de autonomie în 1934. Influențați de campania de propagandă și foametea din est, 41 000 de evrei sovietici s-au mutat la sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930. Dar către 1938, 28 000 din ei au fugit din regiunea cu condiții dure. Se aflau școli evreiști și sinagogi până la 1940 când reapare represia religioasă de după cel de-al Doilea Război Mondial. Guvernarea sovietică își dorea să-i deporteze pe toți evreii la Birobidjan până la mijlocul anilor 1950. Dar în 1953 Stalin a murit și deportările au fost anulate. În ciuda unor influențe idișe, inclusiv ziarul idiș, activitatea culturală evreiască din regiune a scăzut enorm din moment ce campaniile staliniste de anticosmopolitanism și liberalizarea emigrărilor evreilor din 1970 au scăzut. Evreii acum formau mai puțin de 2% din populația din regiune.

[12] Beria, L.P.(1899-1953): Politician comunist, unul dintre principalii organizatori al arestărilor în masă și al persecuției politice dintre 1930 și 1950. Ministru al Afacerilor Interne, 1938-1953. În 1953 el a fost eliminat din Partidul Comunist și condamnat la moarte de Curtea Supremă a URSS.

[13] Al XX-lea Congresul de Partid: La al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1956 Hrușciov public l-a demitizat cultul lui Stalin și a ridicat valul de secret care era în URSS în timpul conducerii lui Stalin.

[14] Hrușciov, Nichita, 1894-1971: lider sovietic comunist. După moartea lui Stalin din 1953, el a devenit prim-secretar al Comitetului Central, ca rezultat șeful Partidului Comunist al URSS. În 1956, în timpul al XX-leaCongres de Partid, Hrușcoiv a făcut un pas fără precedent și l-a denunțat pe Stalin. A fost destituit din postul de prim-secretar și conducătorul Comitetului Central.

[15] Repartizare obligatorie în URSS: Absolvenții instituțiilor educaționale trebuiau să lucreze în mod obligatoriu 2 ani repartizați de instituția pe care au absolvit-o. După finisarea celor doi ani de lucru tinerilor specialiști li se permitea să se angajeze la discreția personală oriunde își doreau.

[16] Gorbaciov, Mihail, 1931-: Lider politic sovietic. Gorbaciov a devenit membru de partid în 1952 și treptat s-a urcat în ierarhia partiinică. În 1970 a fost ales în Sovietul Suprem al URSS, unde activase până în 1990. În 1980 el s-a alăturat Biroului Politic și în 1985 a fost desemnat secretar general de partid. În 1986 a pornit un program complex de liberalizare politică, economică și socială sub sloganul de glasnosti și perestroika.Guvernarea a eliberat deținuții politici, a permis creșterea emigrării, a atacat corupția și a încurajat reexaminarea critică a istoriei sovietice. Congresul Deputaților Poporului, fondat în 1989, a votat sfârșitul controlului din partea Partidului Comunist a guvernării și l-a ales pe Gorbaciov președinte executiv. Gorbaciov a dizolvat Partidul Comunist și le-a acordat Statelor baltice independeța. Respectând regulamentul Statelor Independete în 1991, el a demisionat. Până în 1992 Gorbaciov a condus organizații internaționale.

[17] Perestroika (din rusă restructurare): politica economică și socială sovietică de la sfârșitul anilor 1980, asociată cu numele lui Mahail Gorbaciov. Termenul însemna tentativa de a transforma conducerea economiei în stagnare și ineficientă a Uniunii Sovietice în una descentralizată și orientată spre relațiile de piață. Managerii instituțiilor industriale și guvernanții locali și oficialii de partid au încercat să democratizeze Partidul Comunist. Către 1991, perestroika a avut un declin și în curând a eclipsat prin desființarea URSS.

[18] Glinka, Mihail Ivanovici, 1804-1857: Compozitor renumit rus. El a compus prima operă națională rusă, Viața Țarului, precum și uverture, simfonii și suite de orchestre.

[19] Joint (Comitetul American Evreiesc Local de Distribuire): Joint a fost format în 1914 prin fuziunea a trei comitete americane evreiești de asistență care erau îngrijorate de suferințele evreilor în timpul Primului Război Mondial. La sfârșitul anului 1944, Joint a intrat pe teritoriile eliberate ale Europei și a organizat o operație masivă de eliberare. Aproviziona cu mânacre supravițuitorii evrei din toată Europa, furniza haine, cărți și rechizite școlare pentru copii.Susțineau activitățile culturale, aducând materiale religioase pentru comunitățile evreiești. Joint conlucra cu lagărele pentru refugiați unde au organizat programe de recalificare cu scopul de a-i învăța pe oameni meserii ca ei, la rândul său, să fie capabili să-și câștige existența, în timp ce activitatea sa culturală și religioasă a ajutat să restabilească viața evreiască. Joint de asemenea era implicat în a ajuta evreii să emigreze din Europa și țările musulmane. Joint a fost expulzat din țările Europei centrale de ani buni în timpul Războiului Rece și revenise după căderea comunismului. Astăzi Joint furnizează programe de asistență socială pentru supraviețuitorii mai în vârstă ai Holocaustului și încurajează dezvoltarea și renașterea comunităților evreiști.

[20] Hesed: Însemnând grijă și milă în ebraică, Hesed înseamnă organizație de caritate fondată de Amos Avgar la începutul secolului al XX-lea.Joint Hesed îi suținea pe evreii nevoiași să aibă o viață decentă în ciuda unor condiții economice grele și încuraja dezvoltarea identității personale. Hesed asigura un număr de servicii ce aveau drept scop susținerea tutor nevoiașilor și, în special, membrii mai în vârstă ai societății. Serviciile sociale majore includ: lucru în centrele de facilități (informații, publicitate despre activitățile centrului, legături străine și închirierea echipamentului medical); servicii la domiciliu (grijă și ajutor la domiciliu, livrarea produselor alimentare și meselor calde, reparații cosmetice); lucru în comunitate (cluburi, mese comune, policlinică, consultații juridice și de sănătate). Centrele Hesed au inspirat o revoluție în viața evreiască în țările post sovietice. Oamenii au văzut și simțit renașterea tradițiilor evreiești de umanism. Curent sunt mai mult de optzeci de centre Hesed în țările post sovietice. Activitățile sale acoperă populația evreiască din mai mult de opt sute de așezări.

Shlima Goldstein

Chişinău, Moldova


Shlima Goldstein împreună cu soțul său m-au întâmpinat în curtea casei lor. Ei locuiesc într-un apartament drăguț cu două odăi la etajul doi al unui bloc din piatră cu 5 etaje. Shilma s-a prezentat şi a spus că este mai mult obișnuită să fie numită cu cel de-al doilea nume al său – Dora. Ea e o femeie de statură mică, cu fața rotundă, zveltă care arată mai tânără decât vârsta ei. Soțul ei e un bărbat scund, prietenos şi foarte drăguț. El ne-a întrebat cu mult interes despre activitatea noastră şi scopul interviului. Apartamentul lor e curat luminos şi drăguț. Din bucătărie adia un miros plăcut de prăjitură: Shilma e un bucătar formidabil, şi continuă să-şi alinte soțul pregătind tot felul de prăjituri şi torturi pentru el. Animalul lor de companie – un papagal drăguţ, permanent intervenea în discuțiile noastre.

Citiți interviul complet aici (în engleză).

Isaac Rozenfain

Chişinău, Moldova


Isaac Rozenfain este un bărbat uscăţiv de statură medie cu trăsături fine. El poartă mustăţi şi îşi piaptănă părul peste cap, descoperindu-şi fruntea lată. El poartă ochelari cu sticlă obscură. În timpul discuţiei te priveşte atent, dar din când în când se pare că plonjează în propria-i lume, amintindu-şi de ceva profund personal, şi ne grăbindu-se să-şi împărtăşească propriile gânduri. Ne-am întâlnit cu Isaac în biblioteca municipală evreiască. Isaac e foarte drăguţ, inteligent cu maniere impecabile şi cu un sens al demnităţii bine pronunţat. Totodată, Isaac e o persoană rezervată şi taiciturnă: există subiecte pe care el niciodată nu le va discuta, subiecte pe care le-a etichetat pentru sine ca fiind legate de experienţe triste din viaţa lui. Iată de ce, în timpul discuţiei dumnealui deseori folosea astefel de expresii ca: “nu ştiu”, ori ”nu-mi amintesc”, în special când venea vorba despre politică.

Citiți interviul complet aici (în engleză).

Esfir Dener

Chişinău, Moldova


Esfir Borisovna e o femeie de statură mică, cu chip de fetiţă şi cu mâini mici de aristocrat. Are o voce tânără şi uşor răguşită. Se poate de spus că ea are o forţă internă şi un oprimism de viaţă de invidiat. Apartamentul eu cu o singură odaie, uşor neglijent, a văzut vremuri mai bune: podeaua este pardosită cu parchet de culoare albă, iar în antreu sunt dulapuri incorporabile comode. În cameră este un pat o masă joasă, şi două fotolii. Pe perete este pus un covor mic pastelat de formă pătrată, pe un alt perete atârnă portretul lui Ernest Hemingway, iar pe al treilea perete sunt atârnate nişte peisaje. În colţul camerei este un dulap pentru cărţi, câteva din poliţele căruia sunt dedicate volumelor de poezie. Esfir Borisovna vede rău. Pe parcursul discuţiei noastre ea tot se înclina spre mine ca să-mi vadă privirea. Ea mi-a servit ceai cu eleganţă şi a pus nişte gustări modeste pe măsuţa joasă. În tumpul discuţiei Esfir m-a rugat de câteva ori să deconectez reportofonul. Ea declama poezii în acele momente, cu un profund sentiment şi o voce artistică bine echilibrată. În timp ce vorbea, ea deseori folosea expresii şi cuvinte în idiş, germană şi română.

Citiți interviul complet aici (în engleză).

Tamara Koblik

Chişinău, Moldova


Tamara Koblik e o doamnă înaltă şi suplă cu un păr des şi scurt, cu trăsături regulate ale feţei. Mişcările ei sunt agere şi are o voce ascuţită. Ea are o memorie remarcabilă iar istoriile povestite de ea sunt pline de detalii interesante. Deşi a fost operată de cancer recent, ea arată foarte bine. Abea mai târziu se putea observa că starea ei de sănătate rămâne în urma energiei spirituale cu care natura a dotat atât de generos această frumoasă femeie. Tamara a oboist şi a devenit palidă. Ea tuşea dar nu vroia să oprească din a povesti istoria sa. Cât despre mine, aveam senzaţia că doresc s-o ascult o veşnicie. Tamara, împreună cu soţul ei locuiesc într-un apartament cu trei odăi dintr-un bloc cu 5 etaje situat într-un cartier pitoresc al Chişinăului, pe malul unui lac artificial care este un loc preferat de agrement pentru orăşeni. Soţul Tamarei – Monea, o persoană inteligentă şi gentilă, o gazdă ospitalieră îi este devotat soţiei sale cu trup şi suflet. Şi el a suferit o intervenţie chirurgicală dar nici unul din ei nu lasă impresia că ar fi bolnavi. Apartamentul lor confortabil este mobilat cu stil, şi acest lucru cu siguranţă se datorează Tamarei: mobilă drăguţă în living, multe cărţi în dulapuri, un set de veselă frumoasă din China şi un covor în nuanţe pale pe podea. Atenţia oaspetelui este atrasă de o menorah de argint din dulapul din cameră. Tamara e o persoană ospitalieră şi creativă: ea ne-a servit cu un sortiment de dulceţuri pe care le-a pregătit singură. Cea mai gustoasă dintre ele a fost dulceaţa de cireşe albe cu felii de lămâie.

Citiți interviul complet aici (în engleză) și aici (în rusă).

Ivan Barbul

Chișinău, Moldova

Ivan Barbul e un bărbat înalt, lat în umeri, care pare mai tânăr decât vârsta pe care o are. Părul des e încărunțit, are trăsături blajine și ochi expresivi. Are vocea joasă, ca a unui conferențiar profesionist. Cea mai dramatică secvență a discuției noastre a fost relatarea morții părinților, a surorilor și fraților în Holocaust: Ivan Barbul nu a putut să își stăpânească lacrimile, iar vocea îi tremura. Chiar dacă i-a fost greu, a insistat să relateze istoria până la sfârșit. Soția lui, Liana Degtiar, a stat lângă el tot timpul discuției noastre. Întrucât Ivan are probleme cu inima, era pregătită să îi ofere ajutor în orice clipă. Ivan, soția lui și fiul lor, Boris Barbul, locuiesc într-un apartament spațios de trei camere în Rîșcanovca, un sector verde și organizat cum se cuvine, construit în Chișinău în anii 1960. Apartamentul este mobilat simplu dar confortabil. Familia deține o colecție mare de cărți rusești: literatură, lucrări științifice și cărți de fizică și matematică. Toți membri familiei sunt implicați în știință. Se poate vedea că se iubesc: se poartă unii cu alții cu delicatețe și au un simț al umorului bine dezvoltat.


Informații despre interviu

Povestitor: Ivan Barbul
Interviator: Nathalia Fomina
Data interviului: Iunie 2004
Loc: Chişinău, Moldova



Istoria familiei

Numele străbunicului meu matern a fost Abram Shafershuper. Unchiul meu Yoil, fratele mamei, mi-a spus că străbunicul meu a fost militar în armata țaristă timp de 25 de ani, cândva la sfârșitul secolului 18 sau începutul secolului 19. Nu știu dacă străbunicul a fost cantonist [1], ori dacă a fost recrutat pentru serviciu militar activ când a devenit major. Când a fost lăsat la vatră, țarul i-a acordat un lot de pământ în Basarbia [2], în satul Țarevca lângă Rezina. Familia mamei provine din Țarevca. Unchiul Yoil mi-a povestit că străbunicul a fost un om extrem de puternic. În vremea aceea se organizau regulat competiții între cei mai puternici bărbați din sat, iar străbunicul meu era imbatabil. Aceste lupte trebuie să fi fost foarte violente, fiindcă străbunicul a fost ucis într-una dintre ele. Bunicul meu, Moisey Shafershuper, s-a mutat în Rezina [O provincie din Basarabia din districtul Orhei. Conform recesământului din 1897 Rezina avea 3,653 de locuitori, din care 3,182 erau evrei]. Deținea un lot de pământ, pe care cultiva struguri. Bunicul a murit înainte de nașterea mea. Cred că prin anii 1910. Fratele meu s-a născut în 1918 și i s-a pus numele Moisey după bunicul meu.

Pe bunica mea, Etl Shafershuper, am cunoscut-o bine. Ea s-a născut în Balta [regiunea Odessa, Ucraina], în familia lui Alper Neerman. Bunica a fost scundă și scumpă ca toate bunicile. Purta întotdeauna batic. Îmi amintesc că cultiva struguri. Noi, copiii, obișnuiam să mergem în vie ca să culegem struguriii cei mai copți. Strugurii erau folosiți pentru obținerea vinului, pe care bunica îl vindea. A avut și o vacă. Când o mulgea, obișnuiam să bem lapte proaspăt direct din găleată. Bunica avea o casă frumoasă cu două etaje pe malul Nistrului. Casa era întotdeanua învăluită de un miros delicios de mâncare și de lapte proaspăt. În subsol aveau o pivniță de vinuri. Fiicele bunicii mele și familiile lor locuiau la primul etaj, iar bunica locuia la al doilea etaj. Bunica mea respecta cu strictețe tradițiile evreiești și așa făceau și fiicele ei. Nimeni nu lucra de Sabat. Aprindeau lumănări. Bunica a murit în timpul Marelui Război Patriotic [3], într-un centru de evacuare, unde l-a luat pe unul dintre copii ei cu ea. Bunica Etl a avut șapte copiii. Cunosc foarte puțin despre ei.

Următoarea fiică a bunicii mele, mai tânără decât mama mea, a fost Zlota. A fost căsătorită și a trăit împreună cu familia ei în casa bunicii. Cred că a avut un fiu. Îmi amintesc că a era bolnav, avea un tip de isterie. Avea crize. O dată, în timpul unei vizite, nu mi s-a permis să intru în camera lui: o femeie bătrână încerca să-l dezlege de un deochi. A trebuit să aștept până a terminat descântecul. Mătușa Zlota a murit în timpul evacuării din timpul Marelui Război Patriotic. Nu știu amănunte despre ce s-a întâmplat.

Yankel, fratele mamei, a murit în 1937. Atât e tot ce știu despre el. Nici despre sora mamei mele, Anna, nu dețin nici o informație. Shmil, alt frate al mamei, s-a născut în 1903. A fost un om bogat. Deținea o brutărie. Numele soției lui a fost Haya. Fiul lor, Semyon, era mai în vârstă decât mine cu cinci ani. Tot ce știu despre Mariasa, sora mamei mele, esta că s-a născut în 1906 și că înainte de război a locuit în casa bunicii.

Yoil, fratele cel mai mic al mamei, s-a născut în 1907. A fost comerciant de făină până când Basarabia a fost anexată de către Uniunea Sovietice [vezi Anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică] [4]. Și soția lui, Riva, s-a născut în Rezina. Părinții ei locuiau într-o casă mare de piatră în cartierul nostru. După război l-am întâlnit pe unchiul Yoil în Cernăuți. El a fost cel care mi-a povestit foarte multe lucruri despre istoria familiei. În timpul războiului unchiul Yoil și-a scurtat numele de familie de la Shafershuper la Shuper. Mai târziu, Yoil împreună cu familia lui s-au mutat la New York, SUA. Unchiul meu a murit în 2001. Riva și fiul ei Mihail trăiesc în New York. Primim de la ea scrisori în limba rusă.

Mama mea, Feiga Rybakova, a fost cea mai mare dintre copiii. S-a născut în Rezina în 1899. A fost înaltă, suplă și liniștită. Nu știu cât de educată era. Putea citi și vorbi în idiș, în rusă și ebraică. Nu știu cum s-au întâlnit părinții mei. Tatăl meu provenea din Rîbnița, un oraș pe malul opus al Nistrului [pe malul stâng al Nistrului, regiunea Transnistriei]. Cred că se cunoșteau de ceva vreme înainte ca să se căsătorească.

Știu foarte puține lucruri despre părinții tatălui meu. Tatăl lui, Samuel Rybakov, a trăit în Râbnița. La începutul secolului 20 a emigrat în SUA. Bunicul meu s-a căsătorit de două ori. S-a recăsătorit după ce prima lui soție a murit. Bunicul meu a avut mai mulți copiii în SUA, dar nu am reușit să îi localizez. Nu știu nimic nici despre prima lui soție, mama tatălui meu. Fratele mai mare al tatălui meu, Peisach Rybakov, a locuit în Odesa [în prezent Ucraina], la fel ca și sora tatălui meu, Sheiva. Numele soțului ei era Grisha [nume de alint pentru Grigoriy] Kolker. Fiica lor s-a numit Polina. Nu am avut nicio legătură cu ei înainte de 1940, când Basarabia aparținea României Mari.

Tatăl meu, Gersh Rybakov, s-a născut în 1894. A terminat școala în Rusia țaristă. Putea citi și scrie în rusă, era o persoană educată și avea acasă o colecție de carți în limba rusă. Tatăl meu trebuie să fi terminat ieșiva, fiindcă era învățător la heder în Rezina și cunoștea limba ebraică. Unchiul Yoil mi-a spus că în 1914, când a izbucnit Primul Război Mondial, tatăl meu s-a mutat la bunicul Samuel în SUA pentru a fugi de serviciul militar în armata rusă. Mama mea era pe atunci logodnica lui. S-a întors un an mai târziu și s-au căsătorit. Au avut o ceremonie tradițională sub chuppah. Nu ar fi putut fi altfel în acele vremuri. După nuntă părinții mei s-au stabilit în Rezina. Nu știu cum au supraviețuit revoluției [vezi Revoluția Rusă din 1917] [5], dar în 1918, când Basarabia a fost anexată de către România [vezi Anexarea Basarabiei de către România] [6], aveau trei copiii deja: Abram, fiul cel mare, s-a născut în 1915, sora mea Anyuta s-a născut un an mai târziu, iar fratele meu, Moisey, în 1918. Sora mea Nehoma s-a născut în 1922, Riva în 1924, apoi a urmat Betia în 1926, și Shmil în 1936. Pe 12 decembrie 1929 m-am născut eu, în Rezina. Părinții mi-au dat numele Isaac.

Inapoi sus

Copilăria

Rezina era un oraș evreiesc. Majoritatea populației erau evrei. Orașul era înconjurat de sate moldovenești: Stocnaia, care era la mai puțin de 1km depărtare; Cernoie de partea cealaltă a orașului și de râul Ciornaia. Evreii din Rezina erau mai cu seamă negustori și meșteșugari: tinichigii și croitori. Erau și medici evrei. Doctorul Grossman locuia aproape de unchiul Yoil, în centrul orașului, și mai era și doctorul Rapoport, care dupa Marele Război Patriotic s-a mutat în Soroca. În centrul orașului existau magazine, care erau deținute de evrei. Evreii nu lucrau sâmbăta și duminica. Comunitatea evreiască din Rezina era puternică. Evreii respectau cu strictețe toate tradițiile. Exista și o piață, care mai ales în zilele de târg era aglomerată. Surorile mele o ajutau pe mama la cumpărături. Era și un bulevard în centrul orașului, și un mic monument, care era dedicat fie în cinstea lui Carol, regele României [vezi regele Carol I] [7], sau a lui Ștefan cel Mare [Stefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504)]. În mahalaua Rezinei pe malul Nistrului exista o grădină mare, deținută de moșierul Pavlovsky. Trebuie să fi fost rus. Locuia în conac doar pe timpul verii. Strada Mostovaia, unde locuiam noi, era paralelă cu Nistrul, și apoi era strada Podgornaia în direcția centrului orașului. Primăvara Nistrul inunda multe străzi. Dacă vizitezi acum Rezina, vei vedea că orașul s-a extins pe deal.

Noi locuiam la primul etaj al unei case cu două etaje. Am cumpărat acest etaj de la proprietăreasa casei, care locuia la etajul al doilea. Însă ea nu a admis că era proprietatea noastră. Îmi amintesc că acest lucru reprezenta pentru ea un litigiu și era o stare destul de încordată între noi. Părinți mătușii Riva locuiau într-o frumoasă clădire de piatră cu două etaje, care era situată lânga casa noastră. Nu aveam grădină și nici măcar curte. Exista o șură, care era lipită de casa noastră, în care părinții mei creșteau o capră. Când au venit vremurile grele, familia a vândut capra. Erau trei sau patru camere, dar doar una dintre ele avea podele de lemn, celelalte erau de ciment. Camerele erau jilave. Aveam o sufragerie mai mare cu o masă în mijloc, suficient de mare pentru ca familia noastră de zece persoane să șadă acolo. Foloseam lămpi cu petrol ca să luminăm camerele. Îmi amintesc și de bucătărie, în care aveam o sobă rusească uriașă. [8]

Având în vedere că familia noastră era numeroasă, nu eram înstăriți. Tatăl meu lucra într-un heder și rudele noastre din SUA ne susțineau. Tatăl meu dădea și lecții private acasă. Elevii lui erau de diferite vârste, dar învățau împreună. Tata mă obliga să particip la aceste lecții și îmi amintesc că toți elevii erau mai în vârstă decât mine. Probabil că părinții băieților și comunitatea îl plăteau pe tata pentru munca lui. Încă întâlnesc oameni, care îmi spun că tata a fost învățătorul lor în heder. Tata era strict, dar nu îmi amintesc să îi fi bătut pe eleviii lui. Tata era scund, și chiar dacă această descriere nu corespunde imaginii unui evreu religios, nu cred că purta barbă ori mustață. Nici surorile mele nici eu nu avem o fotografie cu el. Tata avea acasă cărți religioase și literatură în limba rusă.

Mama mea era casnică. Era tăcută și conștiincioasă, și trebuia să fie așa, fiindcă avea mulți copiii. Îmi amintesc că citea foarte mult, iar când era necesar îl înlocuia chiar și pe tatăl meu la heder. Cred că știa ebraică.

În fiecare vineri mama cocea pâine pentru toată săptămâna. Făcea și prăjituri, și îmi amintesc de mirosul de mâncare din casă. Eram mulți și trebuia să gătească mult. Când ne așezam la masă, trebuia să fim rapizi și să ne luăm porția, fiindcă mâncarea nu stătea mult pe masă. Mama pregătea mâncare delicioasă: supă de pui sau de vită cu fasole, și pește umplut, pe care îl prepara ca și cotletul. Făcea și supă de pui cu tăiței de casă. Supă clară cu tăiței e mâncarea mea preferată. Sora mea mai mare o ajuta pe mama la gătit. Familia se aduna la masă la micul dejun, la prânz și la cină. Mama întindea o față de masă și fiecare dintre noi ocupa un loc la masă.

Când tatăl meu intra în sufragerie ne așezam la masă ca și cum am fi primit un ordin, deși cu siguranță nu ni se dădea nici un ordin. Tata recita binecunvântarea: nu îmi amintesc dacă o făcea zilnic, dar știu sigur că o spunea sâmbăta și de sărbători. De Sabat era întotdeauna carne la masă. Vineri dimineața era de datoria mea să merg la șohet ca să taie un pui. Îmi amintesc cum șohetul lua puiul, cum îl sacrifica și apoi cum îl atârna de picioarele legate ca să i se scurgă sângele. Avea de vânzare și carne de vită: trebuie să fi existat și un abator cușer în Rezina. Acasă vorbeam idiș. Tatăl meu se ruga dimineața și după masa. Mama mea avea un loc la sinagogă. De sărbători mergeam împreună cu tata la sinagogă. În Rezina cunosc doar sinagoga la care mergeam noi. La sinagogă mama ședea la etaj împreună cu celelalte femei.

De Roș Hașana mergeam să auzim sunarea din corn [shofar]. La sinagoga mai mergeam cu tata și de Iom Kipur, atunci când evreii trebuie să postească toată ziua. Eu eram doar un băiat și mama obișnuia să îmi dea ceva mâncare.

De Sucot mâncam în podul casei: acoperișul se putea deschide și noi îl decoram cu ramuri de copaci ca să facem o suka.

Deosebit de clar îmi amintesc de Hanuka. Era o sărbătoare veselă. Nu aveam o Hanukiya. Tăiam un cartof pe jumătate, îl scobeam, turnam puțin ulei și puneam un fitil înăuntru. Mama punea aceste lumănări pe pervaz, în așa fel încât să vadă toată lumea că sărbătoream Hanuka. Îmi amintesc cum primeam Hanuka gelt de la tata și de la unchii mei. Unchii mei nu aveau așa mulți copiii ca și părinții mei, așa că își permiteau să ne ofere nouă ceva bani. Eu economiseam ce primeam, ca să îmi cumpăr dulciuri.

De Purim mama făcea Hamantaschen. Oamenii se costumau și ieșeau pe stradă. Copiii se zbenguiau zornăind cu pârâitoarea. Tata mă lua cu el la sinagogă, ca să ascult Cartea Esterei. Băieții obișnuiau să pârâie și să strige când era menționat numele lui Haman.

Pesah era sărbătoarea principală, desigur. Mama făcea curățenie generală. Ce curățenie era! Aveam multe ustensile pe care mama le fierbea. Înainte de Pesah tata mătura hameț-ul de pe pervazurile ferestrelor. Aveam veselă specială pentru Pesah. De Seder tata se sprijinea de perne povestindu-ne istoria exodului evreilor din Egipt. Ținea ascunsă sub o perna o bucată de pască, iar acela dintre copii care o găsea, o primea cadou. Îmi amintesc cum mâncam cartofi, dupa ce îi înmuiam în apă sărată. Unul dintre frații mei mai mari, Abram sau Moisey, îl întreba pe tata cele patru întrebări tradiționale. Cu toții beam puțin vin. Eu aveam un mic pahar de vin doar al meu. Obișnuiam să înmoi pasca în acest vin și apoi să o mănânc. Avea un gust amar. Copiii mai mari râdeau de mine.

Mi s-a spus, că eram un băiat neastâmpărat. Obișnuiam să ma ascund ca să mănânc cârnaț care nu era cușer. Vecinul nostru moldovean avea o fermă de porci și un magazin, în care vindea carne de porc, jumări și cârnați. Mi-am cumărat un cârnaț de la magazinul lui cu banii economisiți în secret de la adulți. Nu eram singurul care cumpăra cârnați. Ascundeam acest lucru de tata; mama închidea ochiii știind că cârnații și jumările sunt bune pentru copiii. Totuși nu am avut niciodată carne de porc la masă: Doamne ferește!

Îmi amintesc bine prima vizită pe care i-am făcut-o doctorului Rapoport. Am urcat dealul de lângă orașul nostru, ca să verific cât de repede pot să alerg la coborâre. Când am ajuns la poalele dealului picioarele alergau singure pe poteca îngusta. Am căzut și m-am lovit la cap. Am fost dus la casa doctorului Rapoport. Pe birou avea o lampă cu petrol, a cărei sticlă avea o formă frumoasă. Avea un dispozitiv special pentru fixarea lățimii fitilului, care regla claritatea luminii. Așa de tare m-a captivat această lampă încât am uitat complet de durere. Doctorul mi-a spus să mă întind pe pat ca să coasă rana, dar de durere am sărit de pe pat, am lovit masa, lampa a căzut și sticla s-a spart. Doctorul a adus o altă lampă ca să își termine treaba. Încă mai cicatricea pe frunte.

Sora mea mai mare Anyuta e emigrat în Palestina în 1935 sau în 1936. A frecventat cursurile unei organizații [vezi taberele Hakșarah] [9] lângă Bălți, unde învăța agricultura. Înainte să emigreze s-a căsătorit de conveniență, fiindcă fetele ori băieții tineri nu avea voie să emigreze pe cont propriu. Numele soțului ei era Grisha. În Israel au divorțat. Anyuta și-a găsit un servici și s-a recăsătorit. Numele de familie al soțului ei a fost Rabinovich.

Fratele meu mai mare, Abram, a absolvit un gimnaziu în Rezina. În București [România] s-a licențiat și a devenit învățător într-un sat. Abram era îndrăgostit de Lusia, o tânără din orașul nostru. Tatăl ei era un negustor de tabac bogat. Abram și Lusia vroiau să se căsătoarească, dar tatăl meu s-a împotrivit. A spus că aparțineau două straturi sociale diferite. Abram și Lusia nu puteau să se căsătorească fără aprobarea părinților: aceasta era o regulă în toate familiile evreiești. Dar când Abram venea în vizita îa Rezina petrecea tot timpul în casa Lusiei. Fratele meu Moisey a absolvit o școala profesională în Rezina și a lucrat ca mecanic în București. Surorile mele Riva, Nehoma și Betia învățau pe vremea aceea la școală. În 1936 s-a născut fratele meu mai mic Shmil. A fost foarte iubit; îl strigam cu afecțiune Shmilik.

La vârsta de șapte ani am început să merg la școala elementară. Tatăl meu dorea ca să primesc o educație bună, firește. La școală erau copiii evrei și moldoveni. Am avut un prieten moldovean. Numele lui de familie era Borș. Începeam ziua cu rugăciunea ‘Tatăl nostru’, spusă pe românește. Toți copiii trebuiau să se roage, inclusiv copiii evrei. Îmi amintesc că o dată nu m-am purtat cum se cuvine în timpul rugăciunii: cineva m-a tras de mânecă ori eu l-am împins. Cred că eram un băiat neastâmpărat. Învățătorul nostru de științe ale naturii, Domnul Markov, m-a biciuit în fața clasei. Și vreau să va spun că era un bici serios. Pe atunci asta era o pedeapsă tradițională în școli. De asemenea ne puneau să stăm în genunchi la colț, pe grăunțe, ne loveau în palme cu rigla, ne pălmuiau sau ne trăgeau de urechi.

Inapoi sus

În timpul războiului

Când cuziștii [10] au venit la putere în România, anitsemitismul s-a extins și la noi în școală, ca de altfel peste tot. Un evreu putea fi bătut pentru simplul fapt că era evreu. Auzeam despre pogromurile care se întâmplau în Iași, dar la Rezina nu a fost nici unul. Erau doar afișe pe care scria ‘Aici se vorbește doar românește’, care erau răpândite peste tot: în locuri publice, în magazine și pe străzi. Era mai degrabă o discriminare atât împotriva evreilor cât și a rușilor, fiindcă limba rusă era limba oficială în Basarabia. [Limba rusă era predominantă îndeosebi în orașe: în mare parte a regiunilor rurale limba folosită era românește (moldovenește).] Când cuziștii au venit la putere, am început să ne simțim în primejdie.

În 1940, când Basarabia a fost anexata de Uniune Sovietică, i-am primit pe soldații sovieticii ca pe eliberatorii noștri. Tocmai terminasem clasa a treia — îmi amintesc acele momente foarte bine. Am fugit împreună cu ceilalți băieți la Nistru, ca să vedem trupele sovietice trecând din partea Rîbniței râul cu bacul. Mai târziu au reconstruit podul care înaite de 1918 lega Rîbnița de Rezina. Școala noastră a schimbat planul de învățământ trecând la limba de predare rusă. La vârsta mea nu am avut nici o problemă ca să schimb limba, mai ales că părinții mei vorbeau și citeau în limba rusă: aveam cărți rusești acasă. Fratele meu a revenit la Rezina și a mers să lucreze la fabrica de automobile Gorki din Rusia. Și sora mea Nehoma a mers să lucreze în Rusia. A lucrat la țesătoria din Ivanovo [în prezent Russia]. După terminarea școlii Riva a optat pentru un curs de tractoristă. După absolvirea cursului a lucrat ca tractoristă, cred că în satul Țarevca.

Fratele mamei Shmil împreună cu familia lui și cu alte familii înstărite au fost deportați în Siberia. Unchiul Shmil a murit în exil. Fiul lui Semyon s-a căsătorit în exil și s-a întors apoi în Moldova împreună cu soția și cu mama lui. Deportarea i-a salvat de fasciști. Mătușa Haya a trăit în Chișinău și Semyon împreună cu soția lui în Strășeni. A murit din cauza unei boli în anii 1980, iar mătușa Haya e emigrat în Israel. Și ea a murit.

Când a început Marele Război Patriotic în 1941 Abram a părăsit Moldova și s-a mutat cu familia Lusiei în Uzbekistan. Și părinții mei, Riva, Betia, Shmil și cu mine, ne-am grăbit să părăsim regiunea. Fiindcă podul peste Nistru fusese distrus de bombe, iar trebuia să ajungem la gara din Rîbnița, am trecut râul cu barcă. Din gară am luat trenul spre Razdelnaia, care era la 60 km depărtare de Odesa. De la Razdelnaia [în prezent Ucraina] ne-am mutat la Odesa, unde locuia unchiul Peisach Rybakow și mătușa Sheiva Kolker. Când ne-am mutat la Odesa doar unchiul Peisach și familia lui locuiau acolo. Mătușa Sheiva, soțul ei Grisha și fiica lor Polina părăsiseră deja orașul. Sheiva și familia ei s-au întors după terminarea războiului. Sheiva a murit în Odesa în anii 1960. Fiica ei, Polina, împreună cu familia ei locuiesc în Ierusalim.

Unchiul Peisach lucra ca hamal în port. Când a început Bătălia de la Odesa a luptat într-un batalion de luptă [11] împreună cu alți hamali. Fiul lui participa la săparea tranșeelor. Soția lui Lidia și fiica lui, a cărei nume nu mi-l amintesc, au rămas în oraș. Unchiul Peisach a fost rănit și evacuat din Odesa pe mare. Când s-a însănătoșit a mers pe front. După război s-a întors în Odesa, unde s-a recăsătorit. Pe cea dea doua lui soție nu o cunosc. Unchiul Peisach a murit în anii 1950.

În Odesa am locuit în casa unchiului Peisach, apoi mai târziu ne-am mutat în apartamentul mătușii Sheiva, care era vacant. Pe atunci Odesa era încojurată, iar singura modalitate de a fugi de acolo era pe mare. Așteptam și noi aprobarea de îmbarcare pe vapor, dar rândul nostru nu a mai venit: forțele armate aveau prioritate. Așa că am rămas în Odesa. După ce trupele sovietice au plecat, trupele românești care suferiseră pierderi mari, nu a intrat în oraș decât după o zi de așteptare și ezitare. Îmi amintesc de această zi foarte bine. Aveam unsprezece ani. Mă jucam împreună cu alți băieți. Am văzut oameni în apropierea pivniței unui bloc și m-am uitat și eu înăuntru. În apropiere era o biserică. Oamenii luau din pivniță saci cu pâine uscată. Am primit și eu unul, nu era greu, și l-am dus acasă. A picat la momentul potrivit, fiindcă după ce am părăsit casa unchiului Peisach, unde soția lui împărțea mâncarea tuturor, noi nu mai aveam nici un fel de provizii. Pe data de 16 octombrie trupele românești au intrat în Odesa [vezi ocupația românească a Odesei] [12]. Au lipit primele decrete ale autorităților ocupante pe pereți. Românii l-au luat pe tatăl meu și pe alți bărbați evrei la jandarmerie, de unde nu s-a mai întors. Pe data de 19 octombrie românii au emis un decret care dispunea ca toți evreii să-și împacheteze hainele și mâncarea, să lase cheile locuințelor în grija portarilor sau a administratorilor și să se îndrepte spre Dalnic [un sat la 15 km de Odessa], unde urmau să fie organizate lagăre de muncă.

Ne-am făcut bagajul și am ieșit. Eram cinci: mama, Riva, Betia, Shmilik și cu mine. Erau deja mulți oameni pe străzi. Pe drum am întâlnit-o pe Lidia și pe fiica ei. Românii și polițiștii direcționau oamenii de pe străzi, iar când am părăsit orașul, arăta ca un râu de oameni, care își cărau bagajele și copiii, și bătrâniii pe cărucioare. Era o zarvă asurzitoare care acoperea până și strigătele paznicilor. Când am ajuns la Dalnic ne-am adunat într-un loc abandonat împrejmuit de un gard de lemn și de turnuri de apărare cu mitraliere. Zona era luminată de reflectoare. Acolo l-am întâlnit și pe tata, care fusese adus de la jandarmerie. Toată lumea credea că acesta va fi sfârșitul. Oamenii își luau rămas bun de la cei dragi, plângând și țipând. În zori de zi gardienii i-au aliniat pe toți bărbații mai puternici, spunându-le că vor trebui să lucreze pe șantier. Acest șantier nu trebuie să fi fost foarte departe, fiindca nu după mult timp am auzit împușcături: au fost uciși cu toții.

Ne-au ordonat să mergem mai departe. Însă încotro mergeam? Eram o mulțime de oameni care mergeau; unii mureau pe drum din cauza bolii ori din cauza șocului suferit în ultimele zile. La un moment dat au trecut vagoane pe lângă coloana de oameni: tuturor celor care doreau să se urce, li se permitea să urce. Și eu am vrut să urc într-n vagon, chiar și Shmilik a vrut, dar tata nu ne-a dat voie. Aceia care au urcat în acele vagoane nici nu s-au mai întors. Probabil că românii nu îndrăzneau să omoare oamenii imediat, în fața tuturora. Îmi amintesc că o dată am înnoptat într-o fermă de vaci părăsită. Era toamnă, ploua și era frig. Oamenii au fost înghesuiți în clădire. Mirosul de bălegar s-a amestecat cu mirosul transpirației oamenilor. Dimineața am mers mai departe. Cu cât se făcea mai frig cu atât mai repede eram forțați să mergem. Probabil că ne obligau să mărșăluim ca să moară câți mai mulți oameni de moarte bună. Mulți cădeau și nu se mai ridicau. Toți își aruncau bagajul pe care luaseră de acasă.

Într-un final am ajuns la Bogdanovca [În Bogdanovca evreii au fost ținuți captivi de către jandarmeria română, de către poliția ucraineană și de către Sonderkommando R format din localnici de etnie germană]. Era o suprafață uriașă împrejmuită de un gard cu sârmă ghimpată și cu grajduri de porci. Familia noastră a primit un loc într-un grajd, în care fuseseră ținute scroafe. Erau încăperi pentru scroafe. Mătușa Lidia, fiica ei și cu mine am primit o astfel de încăpere. Ni s-a spus că putem aduce paie de afară. Am adus așadar paie și le-am pus pe jos. Nu am știut cât timp ne vor ține acolo. S-a dovedit că vom sta pentru o perioadă lungă. Nu primeam mâncare de nici un fel. Exista o fântână din care ni se permitea să scoatem apă. Iar eu am reușit să sap o gaură sub gardul de sârmă ghimpată, pe unde puteam merge la un câmp de varză din apropiere. Acolo scoteam din pământul înghețat cioturi de varză. Le mâncam. Ceilalți nu aveau nimic să mănânce.

Toate filmele despre Holocaust, cât de teribile ar fi ele, reflectă realitatea doar aproximativ. Realitatea a fost mult mai oribilă. Acest loc din Bogdanovca nu era un gheto. Era de neasemuit. Era un loc fără drepturi și reguli, unde oamenii erau exterminați fără motiv. În fiecare zi vagoanele cărau sute de trupuri neînsuflețite. Ca să nu moară în camerele în care locuiau deținuții își amplasau rudele muribunde pe hol. Deseori acești muribunzi nu aveau haine pe ei, fiindcă rudele lor le luau hainele ca să le schimbe pe mâncare. Sătenii din Bogdanovca obișnuiau să aducă mâncare la gardul de sârmă ghimpată ca să facă acest schimb. Mama mea și alte femei au descoperit o gaură în gard și mergeau în sat ca să aducă mâncare. Mamei mele îi era rușine să cerșească pentru mâncare, așa că se oferea să muncească. Ocazional sătenii o puneau să spele, iar ea, în schimbul pâinii și a cartofilor, le spăla hainele în apa rece ca gheața a Bugului. Ne aducea orice putea să facă rost. Tatăl meu a slăbit așa de tare încât nu a mai putut să se ridice în picioare.

La noi în grajd locuia un evreu în vârstă. Avea o soba ‘burjuica’ [sobă de oțel improvizată] cu un horn care scotea fumul pe geam. El le permitea deținuților să se încălzească la soba lui. Într-o zi grajdul nostru a luat foc. Nu cred că a fost din cauza sobei, dar oricare ar fi fost motivul, grajdul ardea. Paznicii ne-au spus: ‘Puteți să vă mutați în alt grajd.’ Chiar dacă sora mea mai mare, Riva, și cu mine l-am fi putut ajuta, tatăl meu nu a vrut să se mute. L-am văzut făcându-i un semn din mână mamei să aibă grijă de copiii. Când am plecat, am văzut un alt om în vârstă apropiindu-se de tata. A deschis o carte religioasă cu copertă neagră. Trebuie să fi fost o carte de rugăciuni. Mama ne-a dus în alt grajd. Când focul s-a stins și au mai rămas doar pietrele carbonizate, Riva m-a dus la locul incendiului și m-a întrebat: ‘Îți amintești de cărămida asta? Aici a fost camera noastră.’

Am mai rămas doar cinci: mama mea, Riva, Betia, Shmilik și cu mine. Mătușa Lidia și fiica ei muriseră. Într-o zi a venit o femeie care i-a spus Rivei să meargă în Bogdanovca în sat ca s-o îngroape pe mama. Cu o zi înainte mama mersese în sat, iar în timp ce spăla hainele pe malul Bugului un polițist a omorât-o cu patul puștii. Riva avea optsprezece ani. Cineva i-a spus că situația stă mai bine în Odesa, așa că a decis că trebuie să fugim la Odesa. Era iarnă și era multă zăpadă. Betia abia putea sta în picioare, iar Shmilik nu se putea mișca deloc. Eu eram mai mult sau puțin în regulă. Am decis ca Riva și cu mine să mergem. Când fratele meu a auzit că vom pleca, nu a vrut să ne lase mergem. L-am ridicat: era ușor ca o pasăre. Nu putea merge. Riva a decis să mergem.

Nu știu cât de mult ne-am îndepărtat de Bogdanovca, dar Riva a observat că nu mai pot continua să merg. Am înnoptat la o fermă. Îmi amintesc numele proprietarului: Savelîi Ișenco. Riva l-a rugat să mă aibă în grija câteva zile până se va întoarce după mine. Dacă situația evreilor din Odesa se va adeveri a fi mai bună, atunci se va întoarce după mine și vom merge să îi luăm și pe Shmilik și pe Betia cu noi. A plecat. După o săptămână Savelîi mi-a spus că vecinii au aflat de mine și că nu mă mai poate ține în casa lui. Trebuia să plec. Era în ianuarie 1942: era frig și era zăpadă. Savelîi m-a dus cu sania lui acoperindu-mă cu fân. Știam că Riva trebuie să fie în locuința lui Peisach, așa că m-am dus acolo. Vecina noastră, care era de etnie germană, m-a adăpostit. A avut nevoie de mult timp ca să mă convingă să intru: aveam păduchi. Gulerul de blană al hainei mele mișuna de insecte. Mi-a aranjat câteva paie într-o cutie de carton ca să dorm. Sunt recunoscător că nu a dat informații despre mine autorităților. Mi-a spus că Riva trebuie să vină la Odesa. E adevărat că au fost în jurul a zece zile în care evreii nu au fost persecutați, dar era doar un șiretlic făcut de Români pentru a le întinde o cursă evreilor din ascunzători. Când evreii au ieșit din ascunzișuri, cursa s-a închis. Am aflat că acești evrei au fost duși la Beriozovca și uciși.

Nu aveam de făcut nimic în Odesa, așa că m-am întors de unde am venit. Încă speram să o găsesc pe Riva, care trebuia să se întoarcă după mine la casa lui Savelîi. Speram că împreună vom putea să-i ajutăm pe Betia și pe Shmilik. Când am ajuns la ferma lui Savelîi, m-a dus și mi-a arătat un mormânt lângă cabana lui: ‘Riva a venit să întrebe de tine chiar în momentul în care coloana lor de marș trecea pe aici. Au omorât-o dimineața și am îngropat-o aici.’ I-am spus: ‘Nu am unde să merg. Voi merge unde este Betia și Shmilik.’ El m-a întrebat: ‘Înapoi la Bogdanovca? Acolo nu a mai rămas nimeni. Toți au fost uciși.’ Tocmai împlinisem doisprezece ani. Eram singur pe lume. Așa că m-am întors la Odesa unde m-au prins și m-au dus în ghetoul Slobodca [un sat la marginea Odesei].

Ghetoul se afla în clădirea fostei școli navale. Curtea era împrejmuită de un gard cu sârmă ghimpată iar la poartă erau paznici români. Exista un comandament românesc și un responsabil evreu în gheto. Hoinari ca mine erau duși la o cameră numită tezaurul. Am fost ținut acolo între șapte și zece zile, până când românii au anunțat că ne vor duce într-o colonie evreiască. Marșul era în direcția Beriozovca. Știam foarte bine ce însemna acest lucru. Am fugit din coloană. Unde era să merg? Dacă mă prindeau singur, m-ar fi omorât. Era mai simplu să mă întorc în gheto, unde am intrat sărind peste gard. Am fost dus din nou la tezaur.

Mai târziu i-au adunat pe toți deținuții ca să îi ducă într-o colonie evreiască. Am fost luat din nou și eu: și am evadat din nou. Așa s-a întâmplat de mai multe ori. Pe drum vorbeam cu românii. Unii dintre ei mi-au dat pâine, dar nu pot spune că erau mai buni decât germanii. Erau devotați datoriei lor: nu eșuau niciodată în exterminarea evreilor. Cine, în afară de niște ticăloși, ar fi omorât oameni fără motiv? Când a trecut iarna și s-a mai încălzit, m-am gândit că aș putea trăi pe câmp. Vă puteți imagina: singur, pe câmp, dar nu îmi era frică de animale sălbatice sau de întuneric. De oameni îmi era frică.

Ultima dată când am fost dus la tezaur m-am întâlnit cu un băiat. Era Yefim Nilva. Mi-a spus ‘Hai să stăm împreună. Haide să fim prieteni.’ Cineva i-a povestit despre mine. Yefim nu era așa de extenuat ca și mine. A fost adus în gheto de la închisoare. [În octombrie 1941 evreii din Odesa au fost încarcerați în inchisoarea din Odesa ținuți acolo până în decembrie.] Mama lui fusese ucisă în închisoare. Yefim se lăuda cu un document german, care atesta că era rus ori ucrainean, nu îmi amintesc prea bine. De asemenea mi-a demonstrat că nu e circumcis, pe când eu eram. Am crezut că el va fi zidul după care mă voi putea ascunde. Iar, fiindcă aveam experiență, l-aș fi putut ajuta și pe el să evadeze. Data următoare am evadat împreună, dar unde era să mergem? Știam că era un gheto evreiesc în Balta [la 180km de Odesa], așa că ne-am îndreptat într-acolo.

Am mers noaptea ca să evităm orice posibile confruntări. În timpul zilei stăteam în șuri. Câteodată mergem în sate ca să cerem de mâncare. Yefim vorbea cu săteni fiindcă eu graseiam “r”-ul. Pentru siguranța noastră eu trebuia să tac. Ca să identifice un evreu polițiștii obișnuiam să ordone unei persoane să spună ‘cucuruz’ [porumb]. Rârâitul era un indiciu al originii evreiești. Am încercat să găsim ceva de lucru în sate. Am inventat povestea că proveneam de la orfelinat: eu eram Ivan Ișenko și el era Fiodor Nilvin, iar fiindcă orfelinatele nu mai funcționau, aveam nevoie de mâncare. Probabil că oamenii își dădeau seama de adevăr, așa că ne spuneau că nu aveau de lucru. În sfârșit am ajuns la Balta, am găsit ghetoul, dar când am ajuns la gard, cei de acolo ne-au spus să ne îndepărtăm cât de repede putem, fiindcă gardienii îi omorau pe toți nou-veniții.

Ne-am întors pe drumul pe care veniserăm căutând de lucru în sate, până când am găsit de lucru la oficiul comunei Gandraburi [în prezent Ucraina]. Yefim era cel care vorbea. Le-a spus numele noastre: Ivan Ișenko și Fiodor Nilvin. Era o comună mare, formată înainte de război din doisprezece colhozuri [vezi colhoz] [13]. Eu am primit de lucru în colhozul Voroșilov [14], iar Yefim a fost trimis la colhozul ‘Krasnîi partizan’. Pe vremea ocupației românești comunele primiseră nume și fuseseră numerotate: comuna unu, doi, trei, etc, pe când oamenii le numeau ‘fostul colhoz.’ Eu urma să fiu cioban și să locuiesc într-o colibă de cărămidă și de lut împletit cu răchită, la cinci kilometri de comună.

Era o colibă veche, dar destul de stabilă. Lutul căzuse, dar răchita încă ținea coliba în picioare. Lângă magherniță era un staul cu 60 până la 65 de oi. Eu eram ciobanul, și mai erau doi oameni de serviciu, care obișnuiau să stea pe rând în colibă. O dată pe săptămână sătenii îmi aduceau mâncare: pâine și cartofi, pe care îi găteam. Sătenii aduceau și oile pe care eu trebuia să le îngrijesc și îmi aduceau și mie de mâncare. Aceasta era plata pentru munca mea. Yefim lucra pentru un fermier și locuia în casa acestuia. Stăpânul lui Yefim nu își asuma așa de multe riscuri, având în vedere că Yefim avea un certificat care atesta că era rus. În această perioadă, între 1942 primăvara și 1943 toamna, l-am întâlnit pe Yefim doar de două ori.

În toamna anului 1943 germanii și românii în retragere au luat oile cu ei. Am rămas singur în acea colibă. Câțiva săteni au trecut pe la mine. Probabil că au bănuit cine sunt, dar nu m-au dat în vileag. Mi-au spus că în comună există familii fără copiii, care m-ar putea adopta. Nu am îndrăznit să merg în sat, dar într-o zi am decis să merg la Ivan Ilici Barbul, care era o persoană onestă. Locuia împreună cu soția lui Agafia și cu încă o persoană vârstnică, mama lui sau a ei. Nu aveau copiii. M-a înregistrat pe numele lui de familie și mi-a dat numele de Ivan. Soția lui Agafia mi-a spus să o numesc mamă, iar pe soțul ei tată. Mi-a fost greu; așa că Ivan Ilici mi-a spus ‘Spune-i atunci stăpână și mie spune-mi stăpân.’ Cu femeia în vârstă nu m-am prea înțeles, nu înceta să tot bombăne despre mine. A murit pe vremea când germanii și românii erau în retragere, iar trupele sovietice au eliberat Gandraburi. Am rămas la părinții mei adoptivi. Prietenul meu, Yefim Nilva, s-a întors la Odesa, unde avea rudenii. A regăsit-o pe sora lui, și-a terminat școala și și-a făcut serviciul militar. S-a căsătorit. Soția lui Bella e evreică. Numele fiului lor e Alexandr. Sunt prieten de-o viață cu Yefim. Mi-e mai apropiat decât un frate. Ne întâlnim de Ziua Victoriei [15] în fiecare an.

Inapoi sus

După război

După eliberare m-am dus la școală ca să închei clasa a șasea. Ivan Ilici a fost mobilizat în armata sovietică. A murit la Iași [în prezent România] în toamna anului 1944. Agafia era epileptică și a trebuit să stau ca să am grijă de ea. Avea crize de epilepsie la fiecare două sau trei săptămâni, iar eu stăteam lângă ea, așteptând să își revină. Lucram mult în gospodărie și la câmp împreună cu Agafia. Să trăiești la sat presupune muncă grea. Fiind la școală m-am alăturat Komsomolului [16]. Eram dornic să învăț și îmi plăcea să citesc. Împrumutam cărți de la biblioteca comunei. Citeam orice pe ce puteam pune mâna. În clasa a zecea am citit în ziar și am auzit și la radio despre fondarea statului Israel. Uniunea Sovietică a încurajat acest eveniment și a fost printre primele state care au recunoscut Israelul ca stat. Am înțeles mai târziu că acest suport era fondat pe speranța că Israelul va deveni un stat socialist. Când Israel a luat-o în altă direcție, cele două state s-au înstrăinat. Cred că fondarea statului Israel este singura despăgubire a poporului evreu pentru milioanele de morți.

La Rezina m-am întors pentru prima dată după încheierea școlii cu speranța că unul dintre frații mei mai mari au supraviețuit. Aveam speranțe, dar mă și temeam că nu voi întâlni supraviețuitori. În Rezina mi s-a spus că fratele meu Moisei locuiește la Chișinău. L-am găsit imediat. Moisei mi-a povestit despre toate rudeniile noastre. Moisei fusese mobilizat în armata sovietica chiar la începutul războiului. A fost pe front până în anul 1945. A fost rănit grav în Polonia și internat la spital. După însănătoșire s-a dus în Uzbekistan ca să îl caute pe Abram. A găsit-o pe Lusia. Lusia și Abram trăiau împreună fără să fie căsătoriți. Lusia i-a spus lui Moisei că Abram a mers voluntar pe front și că a murit la Konigsberg [în prezent Rusia] în 1945. Moisei s-a întors la Rezina în 1945. Nu știa nimic despre mine și a crezut că am murit cu toții. Moisei s-a căsătorit cu Nina, o tânără din Rezina. A absolvit facultatea de drept, dar nu a profesat niciodată. Nu cunosc motivul. Probabil din cauza articolului 5 [17]. A lucrat într-un magazin de încălțăminte în Chișinău. A avut o fiică pe nume Faina, și un fiu Grigorii. După terminarea școlii Faina s-a căsătorit cu Grigorii Roș. Grigorii a terminat școala secundară și s-a căsătorit și el. Numele soției lui a fost Yelena. Moisei a fost operat în 1980, ca să-și îndepărteze schijele, pe care le avea încă din timpul războiului și care îl deranjau.

Sora mea Nehoma a locuit în timpul războiului la Ivanovo, unde s-a și căsătorit. Soțul ei, Semion Abramovici, a fost evreu. Nu au avut copiii. După război s-au mutat la Cernăuți.

După terminarea școlii am fost admis la facultatea de matematică de la universitatea din Chișinău, dar m-am îmbolnăvit imediat după admitere, așa că a trebuit să întrerup temporar studiile. De vreme ce puteam locui în căminul colegiului pedagogic m-am transferat mai târziu acolo. Apoi m-am mutat la departamentul fără frecvență, având în vedere că în anii 1940 și 1950 am lucrat ca profesor de matematică în Raspopeni. Aceasta a fost perioada luptei împotriva cosmopoliților [vezi campania împotriva ‘cosmopoliților’] [18]. Îmi amintesc de uciderea lui Michoels [19], și de Complotul Doctorilor [20]. Cu toate acestea am părerea mea despre ce s-a întâmplat. Nu aș denumi ce s-a întâmplat ca anitsemitism. Nu cred că Stalin era un antisemit. Era un politician și își îndepărta oponenții. A ucis mai mulți ruși și georgeni decât evrei.

Cred că Complotul Doctorilor a avut un temei politic. Poate a avut de a face cu fondarea statului Israel și cu popularitatea pe care Golda Meir [21], primul ministru al Israelului, a avut-o în rândul evreilor din Uniunea Sovietică. Nu cred că există cineva care să cunoască adevăratul motiv: trebuie scormonit în arhive pentru a afla un răspuns. Cred că aceste discuții despre un antisemitism la nivelul statului sunt puțin exagerate. Numărul evreilor era scăzut în proporție cu întreaga populație, dar dacă privim la statistici, vom vedea că doctorii, profesorii și inginerii evrei era mai numeroși decât cei de orice altă naționalitate.[Nota editorului: Intervievatul probabil că vrea să spună că numărul profesioniștilor și al intelectualilor de etnie evreiască din pozițiile înalte era mai ridicat decât al cel al celorlalte naționalități.] De exemplu, eu sunt evreu, și nu am ascuns niciodată acest fapt; am studiat și eu, și nu îmi amintesc de nici o atitudine preconcepută față de mine.

Îmi amintesc ziua morții lui Stalin, cum plângeau oamenii. Eu eram calm în privința asta: nu am avut de gând să mă obosesc din cauza asta. Datorită Congresului al XX-lea al Partidului din 1956 [22] și a publicării Raportului Hrușcev [23] am învățat multe lucruri noi. Ca mulți alții nu am avut habar despre ideea exterminării liderilor partidului, nu cunoșteam numărul lagărelor [vezi Gulag] [24], nici pe cel al prizonierilor, ori câți oameni au murit acolo. A fost un șoc pentru mine. A fost un șoc să aflu că oameni care, fiind comuniști, treceau Nistrul din Moldova [România] în Uniunea Sovietică, erau duși în lagărele lui Stalin. Situația din țară s-a schimbat după Congres, iar eu am intrat în partid în 1956.

După absolvirea facultății am început să lucrez ca director la școala din Raspopeni. Călătoream des la Chișinău, ca să îl văd pe fratele meu. Acolo, vizitând rudele îndepărtate, am întâlnit-o și pe viitoarea mea soție. Ea închiria de la ei o cameră. Numele ei era Liana Degtiar. Mi-a plăcut de Liana imediat, și mă întâlneam cu ea de fiecare dată când mergeam la Chișinău. În vara anului 1961 am mers la Crimeea cu vaporul. Am călătorit cu vasul până la Yalta [în prezent Ucraina] apoi am parcurs toată Crimeea. Am stat la Gurzuf, am urcat pe munți două zile, am vizitat Alușta, și am mers la Ievpatoria. Ne-am căsătorit în primăvară. Liana e mai tânără cu trei ani decât mine. S-a născut în București în 1933. Tatăl ei, Elih Degtiar, s-a născut la Soroki în 1903. A absolvit Universitatea din Cannes în Franța și a lucrat ca inginer șef la o companie la București. Mama ei, Sophia Degtiar, s-a născut în Bălți în 1908 și a terminat gimnaziul acolo. După ce s-au căsătorit a lucrat ca dactilografă la compania de transport feroviar din București.

Când Basarabia a fost anexată de către Uniunea Sovietică în 1940 familia Lianei s-a întors la Soroki. În timpul războiului au fugit la Kurgan, regiunea Tuba, în Tajikistan. În 1944, după ce Soroki a fost eliberat de către trupele sovietice, familia s-a întors la Soroki. Când ne-am întâlnit tatăl Lianei era lector la o școală agricolă, iar mama ei era casnică. Liana a absolvit Facultatea de Fizică din cadrul Universității din Chișinău, și a lucrat apoi ca și colaborator științific în laboratorul Institutului de Cercetări Electricotehnice. Am avut o nuntă liniștită. Prietenii noștri și colegii soției mele au venit la oficierea cununiei civile. Apoi am avut o mică petrecere în camera Lianei. Apoi am mers la Soroki în casa părinților Lianei, unde am petrecut împreună cu familia și cu cunoștințele lor. După nuntă m-am mutat la Liana.

Vizita sorei mele Anyuta din Israel în 1962 a fost o mare bucurie pentru mine. A zburat până la Odesa, și de acolo a călătorit la Chișinău. Asta s-a întâmplat imediat după nunta noastră. Era prima revedere de când emigrase. I-am spus povestea familiei noastre. Anyuta mi-a adus o poză cu Shmilik. Anyuta era căsătorită și avea trei fiii: Noah, Judah și Zvi. Locuiau în Rișon Le-Țion [în prezent Israel]. Soțul lui Anyuta cultiva și vindea portocale, iar fiii lor îl ajutau. Vă puteți imagina ce îngrijorat eram pentru rudele mele din Israel în perioada războaielor: Războiul de Șase Zile [25], și Războiul de Ramadan [vezi Războiul de Iom Kipur] [26]. Ascultam BBC și Vocea Americii. La începutul anilor 1970 sora mea Nehoma împreună cu soțul ei Semion Abramovici au emigrat în Israel. Locuiesc la Rișon Le-Țion. Acum sunt neliniștit de fiecăre întâmplare, de fiecăre atac terorist, mai mult decât sunt ei. Îi admir pe israelieni: locuiesc și lucrează în ciuda atacurilor teroriste. Trăiesc cu frică, dar nu se panichează.

În timpul în care am fost director de școală, mi s-a oferit o poziție la Comitetul Raional al Partidului, dar Liana considera că trebuie să mă concentrez pe știință. A insistat să urmez cursuri postuniversitare. M-am înscris la cursurile postuniversitare ale Academiei de Științe Pedagogice din Moscova [în prezent Rusia] și am locuit într-un cămin în Plușiha [un district în partea istorică a Moscovei] la începutul anilor 1960. Acolo erau studenți la cursurile postuniversitare din toată Uniunea Sovietică, așa că formam un grup internațional complet: din Tadjikistan, Kazahstan, Ucraina, și eu un evreu din Moldova. Profesorii noștri, care erau angajați ai Institutului de Tehnici de Predare a Matematicii, erau specialiști extrem de bine pregătiți. Se înțelegeau bine și cu studenții și cu lectorii. Eu studiam în Biblioteca de Stat a Uniunii Sovietice numită după Lenin [actualmente Biblioteca Națională a Rusiei]. Bibliografi extrem de pricepuți m-au ajutat la găsirea cărților de care aveam nevoie, ori dacă era necesar la procurarea lor din altă parte. Dacă cartea era rară, îmi trimiteau o copie. Am studiat și la biblioteca Academiei de Științe Pedagogice Ușinski. Și acolo lucrau consultanți științifici, care oferau ajutor studenților în diferite probleme. Am consultat un specialist în tehnici de predare a matematicii în școlile polone. Încă le sunt recunoscător multor specialiști pentru suportul lor.

Fiul nostru Alexandr s-a născut în 1963. Liana lucra, iar eu primeam o bursă de studii postuniversitare. Părinții Lianei ne-au susținut foarte mult. Liana mergea des la Moscova în călătorii de afaceri, timp în care părinții ei aveau grijă de Alexandr. Întotdeauna ne bucuram de revedere. Mergeam la expoziții de artă, la teatru sau ne plimbam prin Moscova. În acele câteva zile Liana cheltuia toții banii pe care eu îi economisisem în ultima lună.

După ce am terminat cursurile postuniversitare m-am întors la Chișinău, unde am lucrat ca și colaborator științific senior la Institutul de Cercetare Științifică a Pedagogiei. Mă ocupam de metodologia predării matematicii. Eram implicat în munca de cercetare științifică. Am publicat o carte: “Elemente de geometrie în școala primară”. În 1968 mi-am susținut lucrarea de disertație [vezi gradul de doctor sovietic/rusesc] [27] în Moscova. Institutul nostru de cercetare științifică aparținea Ministerului Educației al Uniunii Sovietice, care sub îndrumarea academicianului Kolmogorov [Kolmogorov, Andrei Nikolaevici (1903-1987): matematician rus, fondatorul școlii științifice în teoria probabilității și teoria funcțiilor] a inițiat introducerea unui plan de învățământ nou în predarea matematicii în școli, bazat pe experiența școlilor franceze.

Vechiul plan de învățământ și manualele au fost schimbate radical, începând cu clasa întâi. Elemente de matematici superioare au fost introduse în ciclul secundar: teoria mulțimilor, integrale, derivative etc. Asemenea schimbări au impus pregătirea profesorilor. Eu eram implicat în pregătirea lor: pregăteam cursuri, scriam scrisori de aplicație, țineam cursuri, vreau să spun că eram implicat direct în pregătirea profesorilor și în dezvoltarea noilor manuale. Era mult de lucru în această direcție, dar din păcate a existat și opoziție la aceste reforme din partea Academiei de Științe a Uniunii Sovietice. Această reformă a fost în vigoare doar zece ani: din 1967 până în 1976, când școlile au revenit la vechiul planul de învățământ. În prezent a fost introdus un nou plan de învățământ și manuale noi, și din nou această reformă se bazează pe influneța franceză.

Paralel cu munca la academie, predam și la Institutul de formare continuă a învățătorilor, și la Colegiul Pedagogic din Tiraspol. Călătoream la Tiraspol pentru o zi, ca să țin cursuri studenților. Îmi lua o oră cu trenul. Biletul mă costa trei ruble. Mă întorceam la Chișinău după masa. Îmi plăcea să predau și mă înțelegeam bine cu colegii și studenții mei. Mă întâlnesc cu unii dintre ei și acum. Întotdeauna după servici petreceam timp cu Alexandr, învățându-l lucruri. Experiența mea pedagogică mi-a fost foarte de folos. Alexandr a terminat prima și a doua clasă într-un singur an, dar soția mea considera că îl suprasolicitam pe băiat. Oricum, știam că dacă copilul se descurcă, totul e în regulă. Nu e bine, când lucrurile sunt prea ușoare ori prea grele. Când mi-am dat seama că Alexandr se descurcă cu solicitărilei clasei întâi și că începe să-și piardă interesul la ore, l-am transferat în clasa a doua. I-a trebuit ceva timp pentru a-i ajunge pe colegii lui din urmă, dar s-a descurcat foarte bine. Învățătorii îl lăudau.

L-am învățat pe Alexandr să urmeze un program strict: la ora zece trebuia să meargă la culcare. O dată în clasa a cincea a avut probleme: s-a jucat în curte și nu și-a făcut temele. ‘Nu pot merge la culcare, trebuie să îmi fac temele,’ mi-a spus. I-am spus că nu contează. Așa că l-am trimis să meargă la culcare. I-am spus că ar fi trebuit să își facă temele mai repede. Asta l-a învățat să își facă temele la timp. Învățătorii sunt foarte importanți la școală, și atitudinea elevilor față de ei e la fel de importantă. În familia noastră am încercat întotdeauna să susținem autoritatea învățătorilor. Alexandr a fost bun la matematică, așa că l-am transferat la altă școală la profilul de matematică. Era un băiat sociabil și avea mulți prieteni.

Liana era supervizorul laboratorului în institutului unde lucra. În paralel își pregătea lucrarea de disertație. În ianuarie 1969 a obținut diploma în științe tehnice. În același an, în decembrie, ni s-a născut cel de-al doilea fiu, Boris. Spre deosebire de Alexandr, Boris era un individualist. Nu dorea să meargă la grădiniță și orice efort al colegilor mei de a-l convinge să accepte să meargă la o gradiniță oarecare a eșuat. Totuși, a mers la școală fără nici o problemă, dar s-a îmbolnăvit când era în clasa a treia. A avut oreion, de altfel o boală obișnuită la copiii, dar a făcut complicații și a căzut în comă pentru mult timp. Slavă Domnului că doctorii au reușit să îl salveze. După această boală a învățat la fel de bine ca și fratele lui mai mare și a reușit chiar să intre într-o clasă de matematică.

Familia noastră petrecea vacanța de vară împreună. Locul nostru preferat era Odesa și suburbia Odesei: Cernomorka, Sergheevca și Karolino-Bugaz. Uneori părinții Lianei veneau împreună cu noi. Vizitam și Soci, Suhumi și Ialta, închiriind o cameră, așa cum obișnuia să facă toată lumea. Câteodată mergeam la Odesa la sfârșit de săptămână: colegii mei împreună cu familiile lor se adunau, închiriau un autobus și mergeau în weekend la mare. Transportul, mâncarea și călătoritul nu erau scumpe. Citeam foarte mult în timpul vacanțelor. Cititul era foarte popular: citeam ziare, reviste și literatură. Am strâns o colecție mare de cărți în limba rusă. Liana și cu mine aveam și manuale științifice și cărți de referință în colecția noastră. Acum că ne gândim să emigrăm în Israel, Liana și Boris discută mult cu privire la cărțile pe care ar trebui să le luăm cu noi. Liana îl trimite pe Boris la depozitul de reciclat hârtie cu cărțile pe care ea le consideră de prisos, dar el le aduce înapoi acasă și o numește pe mama lui în glumă un inchizitor al secolului 21.

În 1978 părinții Lianei au schimbat apartamentul lor din Soroki pe unul din Chișinău și s-au mutat aici. Mama ei, Sophia Degtiar, a murit la sfârșitul lunii martie 1988, și am înmormântat-o la Doina [cimitir în Chișinău], în secțiunea evreiască. Tatăl Lianei a murit în februarie 1992. Și el a fost înmormântat în cimitirul Doina.

Alexandr a terminat școala în 1979, iar noi am dorit să își continue studiile. Era bun la științele naturii și la matematică. A intrat la Facultatea de Biologie la Universitatea de Stat din Moscova.

Când era student în anul patru s-a căsătorit cu colega lui Tatiana Yailenko în ianuarie 1983. Ea este din Donețk [în prezent Ucraina]. Mama ei este ucraineancă iar tatăl ei este grec. Au avut o petrecere de nuntă mică: la petrecere au participat doar colegii lor, părinții Tatianei, Liana, Boris și cu mine. Am aranjat petrecerea la cantina unui cămin studențesc. Au primit o cameră în Casa postuniversitarilor [unul dintre căminele confortabile ale universității din Moscova]. Am râs când m-am uitat la etajele superioare ale acestui cămin [o clădire de doisprezec etaje]: se pot vedea scutece și haine de copiii atârnate la uscat — nu e rău pentru studenți! În decembrie 1983 s-a născut nepotul meu Leonid. Tatiana era în anul cinci. Și-a luat concediu maternal ca să aibă grijă de bebeluș. Mama ei a venit de la Donețk ca să o ajute. Alexandr era foarte atașat de fiul lui și câteodată chiar se certa cu soacra lui în privința educației băiatului. Sasha [nume de alint pentru Alexandr] și-a terminat studiile postuniversitare la Moscova, iar în 1988 s-a mutat împreună cu Tatiana la Chișinău. La vremea aceea cumpărasem un apartament cu trei camere și dădusem fostul nostru apartament de două camere și mobila copiiilor. Sașa a început să lucreze la Academia de Științe din Moldova. La sfârșitul anilor 1980 Liana și cu mine ajunsesem la vârsta pensionării [în Uniunea Sovietică vârsta pensionării pentru bărbați era de 60 de ani, iar pentru femei de 55 de ani], dar am continuat să muncim.

După terminarea școlii Boris a urmat Facultatea de Fizică la Universitatea din Chișinău. După graduare a lucrat la Institutul de Cercetări Electricotehnice, unde lucra și Liana. Încă lucrează acolo și îi place foarte mult munca pe care o face. Boris nu e căsătorit.

În 1992 sora mea ne-a invitat pe soția mea și pe mine în Israel. Anyuta ne-a cumpărat biletele. Am zburat cu avionul până acolo. Sora mea și cu familia ei ne-au așteptat la aeroportul din Tel Aviv [în prezent Israel]. Vă puteți imagina ce întâlnire! A fost reuniunea familiei noastre mari: nepoții mei Noah, Judah și Zvi, soțiile lor, părinții soțiilor lor, mulți copiii și nepoți. Nici nu i-am putut număra pe toți. Anyuta este străbunică. Părinții le-au oferit fiecărui fiu ‘pardes’, adică o parcelă de pământ cu o grădină cu portocali. O dată ne-am întâlnit, când Noah a împlinit 56 de ani. Altă dată ne-am adunat la casa lui Judah. Avea o curte mare și o mașină de sortat portocale și mandarine. A montat mese ca să poată încăpea toată familia în curtea lui. Atunci am simțit ceva, e greu de descris cum m-am simțit, e greu de găsit cuvintele potrivite. Când ne-am așezat cu toții la masa, mi-am amintit de familia noastră mare, de faptul că nu mai sunt singur: am așa de mulți oameni dragi, care mă iubesc și care își amintesc de mine. Totuși, am fost puțin jenat că exista o barieră lingvistică între mine și rudele mele numeroase. Ei vorbeau engleză și ebraică, dar eu nu cunosc limbiile acestea. Anyuta și cu mine am vorbit puțin pe românește și pe idiș. Le-am promis nepoților mei, că data viitoare când îi voi vizita voi vorbi engleză și ebraică.

Împreună cu Liana am stat în Israel două luni. Am călătorit în toată țara. Uneori Noah ne conducea în mașina lui. Ne-a arătat biroul lui din port: face afaceri cu exportul de portocale. Am călătorit la Ierusalim și am mers la Yad Vashem [28], și la Zidul Plângerii. Singurul loc pe care nu l-am vizitat a fost un kibbutz, cu toate că eram curios să văd unul, având în vedere că sora mea a lucrat într-unul când a emigrat în Palestina. Cunoștințele mele care lucrau în kibbutz mi-au povestit ca kibbutzim trec printr-o perioadă grea, dar că încă reprezintă baza agricolă a Israelului. În 1992 fratele meu mai în vârstă Moisei, soția lui Nina, copiii lor Faina și Grigorii împreună cu familiile lor au emigrat în Israel. S-au stabilit la Netania. Nina a murit în 2003. Am vizitat Israelul din nou în 1995 și în 1998. Am locuit la Moisei în Netania. Nu am învățat engleză ori ebraică. E greu să înveți o limbă străină la vârsta mea. Însă copiii și nepoțiii lui Moisei își aminteau încă limba rusă și erau întotdeauna dispuși să mă ajute.

În 1993 fiul nostru Alexandr s-a mutat la Leningrad și a început să lucreze în laboratorul de biofizică al Institutului Academic. A divorțat de Tatiana și le-a lăsat apartamentul ei și fiului lor. Păstrăm legătura cu Tatiana. E o persoană prietenoasă. Nepotul nostru Leonid ne vizitează des. E student la Facultatea de Matematică la Universitatea din Chișinău. Alexandr s-a recăsătorit la Leningrad. Cea de-a doua soție, Olga Ivanova, e rusoaică. Abia reușeau să se descurce cu cât câștigau. Într-o zi, la o conferință științifică în Leningrad, au fost prezenți și reprezentanți ai statului Israel. I-au oferit lui Alexandr o poziție la Universitatea din Tel Aviv. Olga l-a urmat pe Alexandr în Israel. În 1997 s-a născut fiul lor Ilia. Liana a mers în Israel ca să aibă grijă de bebeluș. A stat acolo timp de trei luni și s-a întâlnit cu rudele ei: surorile tatălui ei, nepoatele și nepoțiii ei locuiau în Israel.

După perestroică [29] Partidul Comunist a fost interzis în Moldova [Nota editorului: În realitate Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a încetat să existe în 1991, după disoluția Uniunii Sovietice.], iar autoritățile au început să modifice istoria urmând valul de anticomunism. A existat un decret de anexare a Moldovei la România. Mass media l-a lăudat pe Antonescu [30] și chiar urmau să-i construiască un monumet în Chișinău. Au fost discuții și chiar au strâns bani. I-au numit pe românii, care au venit aici împreună cu trupele germane, eliberatori. Imaginați-vă cum m-am simțit: acești români ‘eliberatori’ mi-au ucis părinții, trei surori și fratele în vârstă de șase ani, plus mii de evrei. Cred că Gorbaciov [31] și Elțin au așezat propria prosperitate mai sus decât cea a statului. Desigur, au existat destule motive pentru disoluția Uniunii Sovietice, dar cum au putut-o iniția, dacă 76 procente din populație a votat pentru menținerea Uniunii Sovietice? [Participarea la referendumul din 17 martie 1991 cu privire la menținerea Uniunii Sovietice ca stat unic și indivizibil a fost de 174 de milioane (80 de procente din populația totală). Din toți participanții 112 de milioane sau 76.4 procente au votat pentru menținerea Uniunii Sovietice].

În anii 1990, după perestroică, a început să reînvie și viața evreiască din Chișinău. În timpul Uniunii Sovietice a fost fondată o asociație a foștilor deținuți din ghetouri evrei și de alte etnii. Mai târziu, a fost desființată, iar acum sunt membru al asociației evreiești. Ulterior au fost înființate și organizații evreiești în Chișinău: Centrul Cultural Iudaic și Centrul Comunității. Evreii au început să celebreze împreună sărbătorile evreiești. Îndeosebi după ce comuniștii au obținut majoritatea în parlamentul Moldovei viața evreiască a renăscut. [Probabil că intervievatul vrea să spună că comuniștii, fiind internaționaliști din oficiu, au fost mai atenți la coexistența diferitelor naționalități în stat.] Cred că situația evreilor s-a îmbunătățit. Înainte, când în multe domenii de activitate evreii erau separați de restul populației Moldovei, nu era bine.

Când comuniștii au venit la putere, moldovenii au început să se gândească la victimele fascismului. Ziarul nostru local, ‘Yevreiskoe mestechko’ [Orașul evreiesc], a scris despre o inițiativă privată a unui muzeu al Holocaustului în Edineț. Este extraordinar că acest muzeu a fost înființat de un moldovean, director al unei școli locale. Cred că e important, având în vedere că evreii au fost dintotdeauna cetățeni activi în Moldova: medici, profesori și meșteșugari. Acum s-au inițiat cercătări și în alte orașe, în care au fost exterminați evrei. Se caută cei drepți [vezi Drepți între Popoare] [32], care au salvat evrei și se înființează un muzeu ca acesta.

Hesed Jehudah [33], o organizație de caritate evreiască, e foarte eficientă. Uneori aud sau citesc în ziar despre oameni care bombăne despre mâncare, că nu ar fi așa de gustoasă. Eu cred că nu au motiv să se plângă. Hesed face o treabă foarte bună. Voluntarii lor numeroși lucrează neobosiți și ajută mii de evrei. Soția mea și cu mine primim pachete cu mâncare în fiecare lună. Timp îndelungat am refuzat să primim astfel de pachete, crezând că există evrei, care sunt într-o situație mai dificilă decât a noastră. De asemenea, ca fost deținut minor într-un gheto, primesc și o pensie de la Claims Conference [“Conference on Jewish Material Claims against Germany”. A fost înființată în anii 1950 pentru a asigura sprijin victimelor Holocaustului.]. Toate rudele noastre locuiesc în Israel. Și noi ne gândim să emigrăm în Israel.


Inapoi sus

Glosar

[1] Cantonist: Cantoniștii erau copii evrei, care erau recrutați de instituțile militare în Rusia țaristă, cu intenția de a-i forța prin condițiile de trai să îmbrățișeze creștinismul. Recrutarea pentru instituțile cantoniste a fost impusă foarte riguros în prima jumătate a sec. XIX-lea. Această procedură a fost desființată în 1856 sub Alexandru II. Serviciul militar obligatoriu pentru evrei a fost introdus în 1827. Evreii între vârsta de 12 și 25 de ani puteau fi recrutați, iar cei sub 18 ani erau plasați în unități de cantoniști. Autoritățile comunale evreiești erau obligate să respecte o cotă anume de recruți pentru armată. Cota mare care era impusă, condițiile severe ale serviciului militar, și cunoașterea faptului că cel incorporat nu va putea practica regulile religioase evreiești și că va fi rupt de familie, îi determinau pe cei care puteau fi recrutați să scape. Astfel, conducătorii comunității îndeplineau cota impusă trimițând copiii celor mai sărace familii.

[2] Basarabia: Zonă istorică între Prut și Nistru, în partea de sud a regiunii Odesa. Basarabia a fost parte din Rusia până la Revoluția din 1917. În 1918 a fost declarată republică independentă, iar mai târziu a fost unită cu România. Tratatul de la Paris (1920) a recunoscut unificarea, dar Uniunea Sovietică nu a acceptat-o niciodată. În 1940 România a fost forțată să renunțe la Basarabia și la nordul Bucovinei în favoarea Uniunii Sovietice. Cele două provincii numărau 4 milioane de locuitori, majoritatea români. Chiar dacă România a reocupat o parte a teritoriului în cel de-al Doilea Război Mondial în Tratatul de Pace din 1947 s-a recunoscut apartenența lor la Uniunea Sovietică. Astăzi aceste teritorii sunt parte din Moldova.

[3] Marele Război Patriotic: În data de 22 iunie 1945, la ora 5 dimineața, Germania nazistă a atacat Uniunea Sovietică fără să-i declare război. Acesta a fost începutul așa numitului Mare Război Patriotic. Blitzkrieg-ul germanilor, cunoscut ca Operațiunea Barbarosa, aproape că a reușit să distrugă Uniunea Sovietică în lunile următoare. Surprinse pe nepregătite, forțele sovietice au pierdut armate întregi și cantități uriașe de echipament în prima săptămână a asaltului german. În noiembrie 1941 armata germană a cucerit Ucraina, a asediat Leningradul, cel de-al doilea oraș ca mărime al Uniunii Sovietice, și amenința până și Moscova. Pentru Uniunea Sovietică războiul s-a încheiat la 9 mai 1945.

[4] Anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică: La sfârșitul lunii iunie 1940 Uniunea Sovietică a cerut României să își retragă trupele din Basarabia și să renunțe la teritoriile anexate. România și-a retras trupele și administrația în aceași lună iar între 28 iunie și 3 iulie sovieticii au ocupat regiunea. În același timp România era obligată să renunțe la nordul Transilvaniei în favoarea Ungariei și la sudul Dobrogei în favoarea Bulgariei. Aceste pierderi teritoriale au influențat într-o mare măsură politica României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

[5] Revoluția Rusă din 1917: Revoluția prin care regimul țarist al Imperiul Rus a fost răsturnat, și înlocuit de conducerea Bolșevicilor sub Lenin. Cel două etape ale revoluției au fost: Revoluția din februarie, care a fost declanșată de lipsa hranei și a combustibilului din timpul Primului Război Mondial, când țarul a abdicat și un guvern provizoriu a preluat puterea. A doua fază s-a consumat sub forma unei lovituri de stat inițiată de Lenin în octombrie/noiembrie (Revoluția din octombrie) constând în preluarea puterii de către bolșevici.

[6] Anexarea Basarabiei de către România: În timpul zilelor haotice ale revoluției sovietice adunarea națională a moldovenilor convocată la Chișinău a decis pe data de 4 decembrie 1917 proclamarea unui stat moldovenesc independent. Ca să împiedice aspirațile la autonomie Rusia a ocupat capitala Moldovei în ianuarie 1918. La cererea disperată a Moldovei armata României învecinată au intrat în Chișinău în aceași lună recapturând orașul de la bolșevici. Acesta a fost un pas decisiv pentru unirea cu România: moldovenii au acceptat anexarea fără alte condiții preliminare.

[7] Regele Carol I: 1839-1914, Domnitorul României (1866-1881) și Regele României (1881-1914). A semnat cu Austro-Ungaria un tratat politico-militar (1883), la care au aderat și Germania și Italia, legând astfel România de Puterile Centrale. Sub domnia lui a avut loc Războiul de Independență (1877). A insistat ca România să participe la Primul Război Mondial de partea Germaniei și a Austro-Ungariei.

[8] Sobă rusească: Sobă mare de piatră alimentată cu lemn. De obicei era construită într-un colț al bucătăriei și era folosită la încălzirea casei și la gătit. Avea o bancă, care era folosită în timpul ierni de copiii și de adulți ca pat.

[9] Taberele Hakșarah: Tabere de antrenament organizate de zioniști, unde tinerii evrei din diaspora erau antrenați intelectual și fizic, în special în agricultură, pentru colonizarea Palestinei.

[10] Cuzist: Membru al unei organizații fasciste românești denumită după Alexandru C. Cuza, unul dintre cei mai fervenți lideri fasciști din România, care era cunoscut pentru șovinismul și antisemitismului lui fără scrupule. În 1919 Cuza a înființat LANC, care în 1935 a devenit Partidul Național Creștin cu un program antisemit.

[11] Batalion de luptă: Corp de armată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial format din voluntari. Soldații din care era compus patrulau în orașe, săpau tranșee și păzeau clădirile de raiduri aeriene din timpul nopții. În asemenea batalioane se înrolau de obicei studenții.

[12] Ocuparea Odessei de către Armata Română: trupele Armatei Române au ocupat Odesa în octombrie 1941. Imediat au aplicat măsuri anti-evreiești. După masacrul evreilor din Odesa, ordonat de Antonescu, forțele românești au deportat supraviețuitorii în lagărele din districtul Golta: 54.000 în lagărul Bogdanovca, 18.000 în lagărul Ahmetcetca, și 8000 în lagărul din Domanevca. În Bogdanovca toți evreii au fost împușcați, la acest masacru participând jandarmeria românească, poliția din Ucraina și Sonderkommando R, format din etnici germani. În ianuarie și februarie 1942, 12.000 de evrei ucrainieni au fost uciși în celelate două lagăre. În total au fost uciși 185.000 de evrei ucrainiei de către unități militare românești și germane.

[13] Colhoz: Politica colectivizării treptate și voluntare a fost adoptată în Uniunea Sovietică în 1927 pentru a încuraja producția de alimente, în același timp eliberând forță de muncă și capital pentru dezvoltarea industrială. În 1929, cu doar 4% din gospodări în colhozuri, Stalin a ordonat confiscarea pământurilor, uneltelor și animalelor țăranilor. Colhozul a înlocuit gospodăria de familie.

[14] Voroșilov, Kliment Efremovici (1881-1969): comandant militar și politician sovietic. A fost un revoluționar activ înainte de Revoluția din 1917 și un comandant remarcabil în Armata Roșie în Războiul Civil Rusesc. Ca și comisar pentru afaceri militare și maritime, mai târziu și de apărare, Voroșilov a contribuit la reorganizarea Armatei Roșii. A fost membru al Politburoului al Comitetului Central al Partidului Comunist începând cu anul 1926, și membru al Sovietului Suprem din 1937. A fost dat afară din Comitetul Central în 1961, dar reales în 1966.

[15] Ziua Victoriei (9 mai): Sărbătoare națională, care comemorează înfrângerea Germaniei naziste și sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, și onorează soldații sovietici care au murit în război.

[16] Comsomol: Organizație de tineret a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice înființată în 1918. Misiunea Comsomolului era de a răspândi ideile comunismului și de a-i implica pe muncitorii și țăranii tineri în construirea Uniunii Sovietice. De asemenea Comsomolul intenționa să ofere o educație comunistă tinerilor muncitor implicându-i în lupta politică, care era suplimentată de educație teoretică. Comsomolul era mai popular decât Partidul Comunist, fiindcă țelul educării oamenilor putea fi acceptat și asumat și de către tineri proletari neinițiați, pe când membri de partid trebuiau sa aibă o minimă pregătire politică.

[17] Articolul 5: Acesta se referă la factorul naționalității, care era menționat pe cererile de angajare. Evreii, care în Uniunea Sovietică erau considerați o naționalitate aparte, nu au fost favorizați în această privință de la finele celui de-al Doilea Război Mondial până la sfârșitul anilor 1980.

[18] Campania împotriva ‘cosmopoliților’: Această campanie împortiva ‘cosmopoliților’, adică a evreilor, a fost inițiată în diverse articole ale organului central al Partidului Comunist în 1949. Campania a fost direcționată înainte de toate împotriva intelectualilor evrei și a fost primul atac public împotriva evreilor sovietici ca și evrei. Scriitorii ‘cosmopoliți’ erau acuzați că urau poporul rus, că suportau sionismul etc. Mulți scriitori de limbă idiș, ca de altfel și liderii Comitetului Evreiesc Antifascist au fost arestați în noiembrie 1948 sub acuzația că întrețin legături cu Sionismul și cu ‘imperialismul’ american. Au fost executați pe ascuns în 1952. Complotul doctorilor a fost inițiat în ianuarie 1953. Un val de antisemitism s-a răspândit în întreaga Uniune Sovietică. Evreii erau demiși din funcțile lor, și s-au răspândit zvonuri despre o iminentă deportare în masă a evreilor în partea de est a Uniunii Sovietice. Moartea lui Stalin în martie 1953 a pus capăt acestei campanii împotriva ‘cosmopoliților’.

[19] Michoels, Solomon (1890-1948) (născut Vovsi): Un mare actor sovietic, producător și pedagog. A lucrat la Teatrul Evreiesc de Stat din Moscova (unde a fost regizor începând cu anul 1929). A regizat lucrări filozofice, intense și monumentale. Michoels a fost ucis la ordinul Ministerului Securității Statului.

[20] Complotul doctorilor: A fost o presupusă conspirație a unui grup de doctori din Moscova de a asasina funcționari ai guvernului și ai partidului. În ianuarie 1953 presa sovietică a scris despre arestarea a nouă doctori, șase dintre ei fiind evrei, care și-au mărturisit vina. Fiindcă Stalin a murit în 1953, procesul lor nu a mai avut loc. Ziarul oficial al Partidului, Pravda, a scris mai târziu că acuzațiile împotriva doctorilor au fost false și că mărturisirea vinei lor a fost obținută prin tortură. Acest caz a fost cel mai grav incident antisemitic în timpul lui Stalin. În discursul lui secret la al XX-lea Congres al Partidului Comunist din 1956 Gorbaciov a afirmat că Stalin a vrut să folosească Complotul pentru a curețe vârful conducerii sovietice.

[21] Golda Meir (1898-1978): născută în Rusia, a emigrat în Palestina și a devenit un om politic foarte cunoscut și respectat, care a luptat pentru drepturile evreilor. În 1948 Meir a fost aleasă ca ambasador al Israelului în Uniunea Sovietică. Din 1969 până în 1974 a fost Prim Ministru al Israelului. În ciuda victoriei Partidului Muncii la alegerile din 1974, și-a dat demisia în favoarea lui Ițhak Rabin. A fost înmormântată pe muntele Herzl în Ierusalim în 1978.

[22] Al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice: La acest congres din 1956 Hrușciov a demascat în public cultul lui Stalin și a dat în vileag tot ce s-a întâmplat în Uniunea Sovietică în timpul lui Stalin.

[23] Hrușciov, Nikita (1894-1971): lider comunist sovietic. După moartea lui Stalin în 1953 a devenit secretar general al Comitetului Central, prin urmare conducătorul Partidului Comunist la Uniunii Sovietice. În 1956, în timpul celui de-al XX-lea Congres al Partidului, Hrușciov a făcut un pas fără precedent și l-a denunțat pe Stalin și metodele acestuia. A fost demis ca premier ca secretar general la partidului în octombrie 1964. În 1966 a fost înlăturat din Comitetul Central al Partidului.

[24] Gulag: Sistemul soviectic de lagăre de muncă forțată din regiunile izolate din Siberia și din Nordul îndepărtat, înființat în 1919. Abia începând cu anii 1930 a existat un număr însemnat de deținuți în lagăre. În 1934 Gulagul, ori Administrația Generală a Lagărelor de muncă forțată, pe atunci administrată de NKVD, succesorul lui CEKA, avea deja milioane de deținuți. Printre prizonieri se numărau pe lângă criminali, hoți, și alți criminali obișnuiți, și disidenți politici și religioși. În timpul lui Stalin lagărele Gulagului au contribuit semnificativ la economia sovietică. Condițiile de trai din lagăre erau extrem de aspre. După moartea lui Stalin din anul 1953, populația lagărelor a fost redusă semnificativ, iar condițiile de trai ale deținuților s-au mai îmbunătățit.

[25] Războiul de Șase Zile: Primele atacuri din Războiul de Șase Zile au fost efectuate de către forțele aeriene israeliene în ziua de 5 iunie 1967. Întreg războiul a durat 132 de ore și 30 de minute. Lupta împotriva Egiptului a durat doar patru zile, pe când lupta împotriva Iordaniei a durat trei zile. În ciuda duratei scurte, acest război a fost unul dintre cele mai dramatice și devastatoare războaie între Israel și toate țările arabe cu care a fost în conflict. Acest război a cauzat o criză economică care a durat mai mulți ani. Datorită schimbării mentalității și a orientării politice a statelor arabe în urma Războiul de Șase Zile s-a intensificat și tensiunea dintre statele arabe și Occident.

[26] Războiul de Iom Kipur: Războiul arabo-israelian din 1973, cunoscut și sub denumirea de Războiul de Iom Kipur sau Războiul de Ramadan, a fost un război între Israel pe de-o parte și Egipt și Siria pe de cealaltă parte. A fost cea de-a patra confruntare militară majoră dintre Israel și statele arabe. Războiul a durat trei săptămâni: a început în 6 octombrie 1973 și s-a încheiat în 22 octombrie pe frontul sirian și în 26 octombrie pe cel egiptean.

[27] Doctoratul în Uniunea Sovietică/Rusia: Stagiul universitar în Uniunea Sovietică (‘aspirantura’, ori ‘ordinatura’ pentru studenții la medicină) dura de obicei circa trei ani și era finalizat cu o lucrare de disertație. Studenților care absolvau stagiul li se decerna titlul de ‘kandidat nauk’ (literalmente doctorand în științe). Dacă cineva dorea să continue cu cercetarea următorul pas era să înainteze o cerere pentru titlul de doctor. Pentru decernarea acestui titlu persoana în cauză trebuia să fie implicată în domeniul universitar, să publice și să scrie o lucrare de disertație originală. În final i se acorda titlul de ‘doctor nauk’ (lit. ‘doctor în științe’).

[28] Yad Vashem: Acest muzeu, fondat în 1953 în Ierusalim, cinstește atât amintirea martirilor Holocaustului, cât și a ‘Drepților dintre Popoare’, ne-evrei care sunt onorați pentru ‘compasiunea, curajul și moralitatea’ lor.

[30] Anotonescu, Ion (1882-1946): Conducător politic și militar român, președinte al Consiliului de Miniștri din 1940 până în 1944. În 1940 a format o coaliție cu conducerea legionară. A inaugurat o dictatură în 1941, care a urmărit deprecierea sistemului politic românesc inițiat de Regele Carol II. Convingerile lui antisemite puternice au dus la persecutarea, deportarea și uciderea multor evrei din România. A fost arestat în 23 august 1944 și trimis la închisoare în Uniunea Sovietică până la începerea procesului, care a avut lor după alegeriile din anul 1946.

[31] Gorbaciov, Mihail (1931-): Lider politic sovietic. Gorbaciov a devenit membru în Partidul Comunist în 1952 și a urcat treptat în ierarhia partidului. În 1970 a fost ales Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice, funcție pe care a deținut-o până în 1990. În 1980 a intrat în Politburo, iar în 1985 a fost ales secretar general al partidului. În 1986 a demarat un program cuprinzător de liberalizare politică, economică și socială sub sloganul glasnost (deschidere) și perestroica (restructurare). Guvernul a eliberat deținuți politici, a permis emigrarea sporită, a condamnat corupția, și a încurajat reexaminarea istoriei sovietice.Congresul Deputaţilor Poporului din URSS, fondat în 1989, a votat încetarea controlului deținut de Partidul Comunist asupra guvernului și l-a ales pe Gorbaciov ca președinte executiv. Gorbaciov a desființat Partidul Comunist și le-a oferit țărilor baltice independența. Imediat după constituirea Comunității Statelor Independente în 1991 Gorbaciov și dat demisia de la preșendinție. Din 1992 Gorbaciov a condus diferite organizații internaționale.

[32] ‘Drepți între Popoare’: Ne-evrei care au salvat evrei în timpul Holocaustului.

[33] Hesed: Hesed, însemnând îngrijire și milă în ebraică, este numele organizației de caritate înființată de Amos Avgar la începutul secolului XX. Susținută de Claims Conference și de Joint, Hesed oferă ajutor evreilor, care își doresc o viață decentă în ciuda condițiilor economice dificile, și încurajează dezvoltarea propriei identități. Hesed oferă diverse servicii destinate să suporte nevoile tuturor, dar în special a persoanelor în vârstă. Serviciile sociale majore includ: munca la centru (informare, publicitate despre activitățile centrului, întreținerea legăturilor cu străinătatea, și închirierea gratuită a echipamentului medical); servicii acasă (îngrijiri și ajutor acasă, livrare de alimente, livrare de mâncare gătită, reparații minore); munca în comunitate (cluburi, mese comune, policlinici, consultări medicale și legale); servicii pentru voluntari (programe de instruire). Centrele Hesed au inspirat o reală revoluție în viața evreiască în țările post-sovietice. Oamenii au văzut și au sesizat renașterea tradiției evreiești a umanismului. În prezent există peste optzeci de centre Hesed în țările post-sovietice. Activitățile lor acoperă populația evreiască a peste opt sute de așezări.

 

Sarra Shpitalnik

Chişinău, Moldova


Sarra Shpitalnik este o persoană inteligentă şi drăguță de statură medie. Ea are o voce joasă şi plăcută şi poartă părul legat în nod. În timpul discuției noastre ea mă privea atent prin ochelarii săi. Mi-a plăcut foarte mult să discut cu ea. Sarra e un povestitor minunat. Ea a răspuns cu plăcere la întrebările mele. Ea este o persoană foarte bine educată. Ea locuiește într-o jumătate de casă cu un singur etaj la Buiukani, o zonă cu vile private a Chișinăului. Are o mică grădină lângă casă şi câțiva copaci fructiferi, care au fost plantați de soțul ei Moisey Shpitalnik. Soțul Sarrei a decedat aproximativ un an în urmă, în anul 2003. Bianka, un câine mic şi draguț îi ține Sarrei companie. Câinele îi este total devotat stăpânei sale. Casa are două odăi şi o bucătărie. Una din camere este folosită în calitate de living. În această cameră este un dulap cu cărți, un pat mic şi o masă lângă geam. Mai este şi o colecție de păpuși în costume naționale pe care Sarra şi soțul ei le-au colectat şi le-au plasat în două standuri imense din sticlă plasate tot în această odaie. Sarra şi soțul ei le-au cumpărat pe unele în timpul călătoriilor, iar altele le-au fost oferite în dar de prietenii lor. Sarra mă servește cu cireșe dulci din grădina sa.

Citiți interviul complet aici (în engleză) și aici (în rusă).