Zlata Tcaci

Chișinău, Moldova

Zlata Tkaci este o compozitoare renumită din Moldova. Înainte de a-i face o vizită m-am uitat în Enciclopedia muzicală publicată la Moscova în 1991 unde am citit că este autoare de opere, balet, cantate, sonate, etc. Zlata m-a întâmpinat îmbrăcată într-un pulover făcut de ea și o fustă milticoloră. E o persoană iute și mică de statură, o femeie dolofană cu un păr pufos, roșcat. Zlata are un mod aparte de gândire, unul propriu , un character deschis, încântător și artistic. Sunt puține detalii păstrate din istoria vieții sale, doar niște reculegeri emoționale, mai degrabă, niște amintiri personale a evenimentelor de atunci. După moartea soțului Zlata a trăit singură într-un apartament cu patru camere, proiectat de a crea impresia unei locuințe spațioase. Jucăușa pisică, Asia, animalul de companie al Zlatei, se crede a fi stăpâna apartamentului. Un pian se află în biroul ei la care Zlata mai lucrează și dă lecții celor câtorva studenți ai ei. Am vorbit în salonul unde sunt dulapuri pline de cărți, fotolii, o canapea și un covor ce se așterne pe podea. Deasupra canapelei pe perete se succed portrete grafice și artistice ale stăpânului și stăpânei casei, realizate de prieteni de familie, artiști din Chișinău. După interviu, Zlata m-a servit cu pește umplut și liqueur de casă; totul era nespus de delicious.


Interview details

Intervievat: Zlata Tcaci
Intervievator: Natalia Fomina
Data interviului: Martie 2004
Locul: Chișinău, Moldova



Originea familiei mele

Bunelul din partea mamei mele, Mendel Kofman, s-a născut în anii 1870 în Chișinău și și-a trăit aici toată viața sa. Când eram mică, am locuit în apartamentul bunelului meu cu patru camere de pe strada Lankasterskaia, în partea de jos a Chișinăului. O stradă care deja demult nu mai există.Bunelul meu era un om de afecere și ca mulți alții avea succese și insuccese. Era profund religios , se ruga de două ori pe zi, dimineața și seara, purtând talit și tefilin. El se retrăgea într-o cameră pentru a se ruga, dar eu eram foarte curioasă și îl urmam în secret, fiind interesată de procesul propriu-zis. Nu știam daca se duce în fiecare zi la sinagogă, dar cu siguranță o făcea de sărbători. Acasă întotdeauna purta o iarmulka. Se îmbrăca permanent elegant și cu acuratețe, bunica având grijă de hainele sale. Fotografiile bunelului meu s-au pierdut și nu țin minte dacă avea barbă sau nu.

Bunica mea, Riva Kofman, era cu câțiva ani mai tânără decât bunelul. Nu-mi amintesc numele ei de fată, dar era o gospodină impecabilă. Țin minte ce curățenie ideală se afla în casa lor, sută la sută perfectă. Buneii mei au vorbit idiș și acum datorită lor înțeleg limba. Ambii au murit înainte de Marele Război pentru Apărarea Patriei (vezi Marele Război pentru Apărarea Patriei) [1], de la mijlocul anilor 1930. Bunelul murise primul și bunica îl urmase nu mai târziu de un an. Nu mă îndoiesc de faptul că au fost înmormântați conform ritului evreisc, dar aveam șapte ani și, cu greu, îmi amintesc de acele evenimente. Cu toate acestea, părinții mei m-au protejat de emoții negative și în timpul funeraliilor m-au lăsat cu niște cunoscuți de-ai lor. Buneii mei au avut două fiice. Sora cea mai mare a mamei mele era casătorită cu Mordekhai Lerner. Și mătușa Esther trăia la Chișinău. Fiul ei Aron era cu opt ani mai mare. Înainte de război Aron studia vioara la Conservator.

Mama mea, Fania Kofman, s-a născut la Chișinău în 1905. Ea absolvise școala de gramatică unde se număra printre elevii cei mai buni și silitori. Avea auz muzical și cânta foarte bine. Era mediu înaltă, avea păr cafeniu, fața rotundă și ochii negri. Cea mai remarcabilă trăsătură a ei o constituia blândețea. Mama mea era o femeie frumoasă , dar ajunsese un pic cam dolofană când devenise adolescent, din motive inexplicabile. Nu era obligată să lucreze. S-a căsătorit cu tatăl meu, fiind foarte tânără, astfel ajungând să fie gospodină.

Buneii mei din partea tatălui de asemenea au trăit la Chișinău, dar nu știu unde s-au născut. Nu l-am cunoscut pe bunelul meu, Bențion Berehman. El a murit tânăr în 1910. Acesta se ocupa cu producerea prunelor uscate pe care le prelucra în satul Lozova, localitate ce se află aproape de Chișinău. Cumpăra prune de soi vengherka pe care le usca în cutii loznița (cutii speciale pentru uscarea prunelor). Bunelul era proprietarul unui complex întreg de producere a prunelor. Afacerea lui fiind una profitabilă, deoarece prunele uscate erau la mare cerere în țară și chiar o parte din ele erau exportate peste hotare. Bunica mea, Kenia Berehman, a preluat afecerea după moartea sa. Ajunsese o imperioasă femeie de afaceri. Avea în posesie casa de pe strada Lankasterskaia, două sau trei case nu departe de noi. Locuința bunicii avea șapte camere și un coridor. În curtea mare a casei se afla o pivniță, porți ce duceau în grădină și în aceasta din urmă creșteau mure, locul meu preferat de joacă. Jumătate de casă era dată în chirie pentru a obține un venit adițional. Nu pot să-mi amintesc dacă bunica avea sau nu servitor. Dar sunt sigură că reușea să le facă pe toate datorită energiei pe care o deținea. Și-a crescut doi fii ai săi.

Fratele meu mai mare, Isaac, a studiat peste hotare ca mulți alți tineri din Basarabia [2]. El a absolvit Facultatea de Drept din Italia și a lucrat avocat la Chișinău. Unchiul Isaac era căsătorit. Numele soției sale era Janna. El a murit în 1973. Janna murise un pic mai înainte. Fiul lor Boris a trăit în Chișinău.

Tatăl meu, Moisei Berehman, s-a născut la Chișinău în 1902. Moștenise dorința puternică și energia extraordinară a bunicii Kenia. Avea harul muzicii și a absolvit vioara la Conservator. Și de asemenea a învățat instrumete muzicale de suflat la Conservator. A cântat la trompetă, trombon, cornet. După absolvirea Conservatorului, tatăl meu a predat vioara la Conservator și dădea lecții particulare. El a fondat o orchestră mică alcătuită din studenții săi. Tatăl meu era un om chipeș și firesc că femeile erau atrase de el. Și, ca orice fire de artist, era iubăreț, ca rezultat mama va trăi timpuri grele din acest punct de vedre.

Back to top

Copilăria

Nu știu cum s-a întâlnit, dar știu cu siguranță că părinții mei s-au căsătorit din dragoste. Aceasta s-a întâmplat în 1927. Mama mi-a spus că ei au avut o nuntă tradițional evreiască cu chuppah. M-am născut pe 16 mai, 1928 la Lozova, raionul Nisporeni unde bunica mea Kenia a ținut o afacere și, probabil, părinții mei au trăit un timp acolo. Când am împlinit 3 ani ne-am mutat la Chișinău împreună cu părinții mamei mele. Ei au avut un apartament la etajul doi. Apartamentul avea un coridor mare, o bucătărie , câteva camera și un closet. Buneii și părinții mei aveau dormitoare separate. Mai era o sufragerie mare și un salon unde se afla pianul la care tatăl meu preda orele. Și eu am dormit în salonul acesta: aveam o masă și o canapea în colț. Lecțiile particulare de pian aveau loc când eram la școală. Aveam o femeie ce trebuia să țină casa curată și să aducă produse alimentare. Mama nu pleca la magazin.

Familia mea ducea un mod de viață tradițional evreiesc și-mi plăcea orice legat de tradițiile evreiești. Era ca și cum trăiam învăluită de-o poveste. E minunat când două sau trei generații trăiesc împreună. Șase dintre noi ședeau la o masă triunghiulară, cred că bunica și bunelul, tatăl și mama mea, eu și sora bunicii mele. O față de masă albă acoperea masa cu argintărie pe ea. și acum mai am o lingură de argint ce îmi amintește de timpurile când ședeam la masă și cei mai mari mâncau încet, total diferit de modul în care astăzi noi ciugulim repede mâncarea.

Îmi amintesc cum de sărbători bunelul Mendel citea o rugăciune stând în capul mesei, astfel creând o atmosferă solemnă și plină de sfințenie, ceea ce mă făcea pe mine să cred atât de mult. De Paște mâncam dintr-o veselă ce se afla închisă într-un bufet tot anul. Apropo, eu aveam propia mea veselă de Paște și hilin (Așkenazi o tradiție evreiască: ustensile de bucătărie pentru fiecare zi). Îmi aduc aminte cum părinții mei mă învățau acele kaș, patru întrebări ce trebuiau să fie adresate de Paște: Mah nishtanah halaylah hazeh mikol halaylot în ivrit, cu toate că nu cunosc ivrit încă mai țin minte câteva frânturi din kașe. E uimitor cum rămân în amintire niște lucruri, deși nu-mi amintesc alte detalii.Mai târziu războiul mi-a șters foarte multe lucruri din memoria mea.

Părinții mei mergeau la sinagogă la fiecare sărbătoare. Câteodată mă luau cu ei și eu ședeam cu mama și alte femei la balcon, dar bărbații la primul etaj, ceea ce îmi amintesc foarte bine. Nu țin minte cum arăta sinagoga, însă îmi amintesc celebrarea Anului Nou -Roș Hașanah, cu feluri speciale de mâncare pe masă: mere, miere și challah rotunde. Chanukkah era sărbătoarea cea mai veselă cu mulți oaspeți, jucării colorate și ghirlande cu care bunica împodobea camerele.Dansam și ne distram mult. Ne dădeau cadouri și nu țin minte dacă și bani, dar nu –mi păsa de asta.

Purim de asemenea era o sărbătoare minunată ce îmi plăcea foarte mult cu hamantașen delicious și fluden: alune fierte în miere, tari și dulci și-mi plăceau ma mult decât hamantașen. Ne veneau oaspeți și oameni mascați și eu aveam un costum de Pinocchio.

Tatăl meu era muzician și mama era foarte muzicală, și întotdeauna muzica dăinuia în casa noastră. Când am împlinit trei ani tatăl meu a început să mă învețe la vioară. Aveam o mică vioară Quaver, un instrument foarte rar. Când devenisem mai mare începusem să învăț pianul. Profesorul meu era domnișoara Kaplun. În fiecare duminica dimineața aveau loc partituri împreună cu orchestra tatălui meu în salonul nostru. Eu cântam la pian și mama mă acompania uneori cu vocea, era atât de festiv. Devenise o tradiție, un fel de festival familial care acum cu regret s-a pierdut. Talentul meu în muzică s-a manifestat devreme, la vârsta de patru ani deja concertam pe scenă. Dar nu țin minte unde, însă cu siguranță îmi amintesc mica mea vioară și scena.

N-am avut dădacă, mama m-a educat și a avut grijă de mine. Era o mamă minunată, dedicată, gingașă și înțeleaptă. Tatăl meu era pasionat de sport, facea înnotul și parcurgea distanțe lungi. Țin minte cum venea pe jos de la Lozova până la Chișinău. Și-a dorit să mă facă sportivă, când împlinisem șase ani începuse să mă învețe să înnot. Am mers la o piscina de lângă gara feroviară unde am înnotat ținându-mă de spatele tatălui meu. Odată s-a întâmplat să lunec de pe el și am început să mă înec. M-a ridicat în sus, dar reușisem să înghit multă apă și de atunci înainte mi-e era frică de apă.

Părinții mei vorbeau și ivrit, și rusa cu mine acasă, dar am învățat să scriu mai întâi în rusă. Am început să învăț limba română când frecventam școala cu predare în limba română de pe strada Harlampevskaia. Țin minte foarte bine prima mea zi de școală. Ne-au alineat în curtea școlii, directorul nostru, Bugaeva, provenea dintr-o familie nobilă rusă. A ținut un discurs frumos și s-a apropiat de fiecare dintre noi, ne-a mângâiat pe cap, spunând că începem să avem niște resonsabilități care trebuie a fi luate în mod serios pentru a deveni oameni decenți. Totul era atât de solemn ca la inaugurația unui președinte. Noi purtam uniforme negre și șorțuri albe, părul era prins cu bucăți mici de cauciuc. Am prins româna foarte repede și am avut rezultate foarte bune. Bugaeva ne-a predat lucru manual. Am învățat să împletesc, să brodez și să pregătesc mâncare. De asemenea ne-a învățat cum să ne îmbrăcăm și să ne purtăm. Era o doamnă încântătoare, prietenoasă și cu tact.

După absolvirea școlii primare am plecat la o școală de gramatică, Regina Maria de pe strada Podolskaia. Aveam o română foarte bună la acea vreme și eram o elevă exemplară și foarte silitoare, cu note excelente aproape la toate disciplinele. Nu eram prea bună la obiectele socio-umaniste, dar reușeam destul de bine la altele. Cea mai mare notă o dețineam la matematică. Profesoarea noastră de matematică era o femeie dură. Când cineva răspundea greșit ea spunea: „Ai un cap plin de paie și o gaură în el”, dar totuși toți profesorii erau educați. Puține fete de origine evreiască frecventau școala de gramatică, însă nu am întâmpinat nici o atitudine prejudicioasă din partea celorlalți. Probabil că nivelul înalt de educație al profesorilor le explică pe toate. Și copiii de asemenea proveneau din familii bune, Regina Maria era considerată a fi o școală prestigioasă cu o disciplină strictă. O altă școală de gramatică se afla în oraș, Principesa Dadiani unde se prteda franceza. Cu părere de rău, nu am studiat prea mult timp franceza și din această cauză nu o cunosc prea bine.

Pe lângă școală făceam ore de vioară și pian astfel nu prea aveam timp liber. În momentele rare de timp liber apărute părinții nu-mi dădeau voie să mă joc cu ceilalți copii din curte care probabil că aveau o altă mentalitate. Dar, în schimb, mă duceau la cofetăria de pe strada Aleksandrobskaia, stradă principală în Chișinău, unde mâncam înghețată. Strada Aleksandrovskaia era pavată cu pietriș ca majoritatea altor străzi din Chișinău și tramvaiul circula pe acolo. Case cu un etaj, unele din ele destul de drăguțe, multe magazine foste proprietăți ale evreilor se aflau pe acea stradă. Chișinăul avea puține pieți și parcuri, unul din cele mai vechi cu monumentul lui Ștefan cel Mare (domnitorul Moldovei din 1457-1504, care dus o politică de unificare a țării). Țin minte că s-a întâmplat un cutremur teribil în Chișinău, 1940. A avut loc noaptea, dormeam în colțul meu de lângă peretele de-afară. Tatăl meu m-a înșvăcat și-a alergat afară în momentul în care peretele lângă care dormeam se surpase pe patul meu.Mi-a salvat viața.

În anii 1930, când Cuziții [3] au venit la putere s-au început necazurile, părinții mei erau foarte preocupați de faptul că au apărut elemente de anti-semitism. Tinerii au ieșit în stradă să mărșăluiască și au apărut ciocniri de forță. Poate că de aceea părinții mei au fost foarte bucuroși că Basarabia a fost anexată la Uniunea Sovietică (vezi anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică) [4]. Pe lângă toate acestea nu aveam nici o idee ce părea să fie URSS. Ni se spunea că fiecare este egal, dar suna atât de naiv. Eram doar curioasă la cei doisprezece ani ai mei. Îmi amintesc de trupele Armatei Roșii când intraseră în oraș, mărșeluind pe stradă. S-a format o nouă administrație. Se făceau glume pe seama soțiilor militarior, care cupăraseră măsline pentru a face magiun. Desigur ca soțiile militarilor sovietici nu aveau o cultură foarte înaltă. Se pare că viața familiei mele nu s-a schimbat prea mult, tatăl lucra profesor și noi locuiam în apartamentul nostru. Totuși bunica a lăsat o parte a casei sale pentru chiriași fără a cere bani de la ei. Ea spunea: lăsați-i să trăiască aici, eu nu am nevoie de plata lor. În clasa a șasea am plecat la o școală cu predare în limba rusă.

Back to top

Perioada războiului

Pe data de 22 iunie 1941 a început războiul. Familia noastră a avut diferite păreri cu privire la evacuare, unii erau pro, alții contra. Unchiul meu, Mordekhai, era categoric împotriva evacuării. El spunea:Nu plec de aici, astfel rămânând a murit în ghetou-ul din Transnistria [5]. Fiul lor Aron a fost mobilizat de Armata sovietică chiar în prima zi de război, supraviețuind și întâmpinând ziua Victoriei în Ungaria. După război a revenit la Chișinău și-a lucrat la Orchestra Simfonică de Stat a Moldovei. S-a căsătorit și-au avut o fată. A murit de cancer la vârsta de 53 de ani, la începutul anilor 1970. Fiica lui Janna trăiește la Chișinău, dar fiica ei Lisa s-a mutat in Israel.

Tatăl meu a demonstrat tărie și acțiune, el a aranjat pentru mama, bunica, Kenia, și mine să părăsim Chișinăul cu trenul. A avut loc un raid aerian lângă Chișinău și refugiații și-au înșfăcat lucrurile, sărind din tren. Cineva spunea că era mai bine să se ascundă sub vagoanele de tren, dar tatăl meu ne-a scos în câmp și acest lucru ne-a salvat viețile. O bombă a lovit vagonul nostru. Îmi amintesc foarte bine cum am ajuns în nordul Caucazului pe o platformă de tren descoperită, pe drum mâncam orice putea fi schimbat pe lucruri personale. Am coborât în Ordjonikidze, tatăl a fost mobilizat în armată și trimis la punctul de distribuire din orașul Prohladnoie de lângă Ordjonikidze. Mama plecase să-l vadă. Linia de front se apropia de oraș fapt ce ne-a determinat să ne mutăm.

Trei dintre noi am luat trenul de marfă ce se îndrepta spre Makhacikala [1700 km de la Chișinău], port situat la Marea Caspică . Aproape de Mahkacikala ni s-a spus să coborâm menționând că:”Acesta este sfârșitul căii ferate. Puteți ajunge cu camionul sau orice altceva”. Câteva familii s-au unit, și-au închiriat un camion în schimbul unor lucruri pentru a achita călătoria. Șoferii erau ceceni sau de altă naționalitate și vorbeau o limbă pe care n-o înțelegeam. Unuia dintre oameni nu i-a plăcut comportamentul lor, probabil că-și doreau să ne jefuiască și să ne abandoneze pe drum, dar, spre marele nostru noroc, trecea o coloană de camioane ce pleca în partea opusă. Bărbatul a sărit din camion și- a vorbit cu militarul despre situația lor. Militarul ne-a oferit transport pentru a ajunge la Makhacikala : întotdeauna se găsesc oameni minunați. Era groaznic la Makhacikala, sute de oameni așteptând corabia pentru a pleca în Asia Centrală.

Am stat în aer liber câteva nopți. Mi-amintesc despre un episod: se însera, devenise rece și neconfortabil. Stăteam culcată pe bagajele noastre și în dreptul locului unde mă aflam s-au aprins lumini la primul etaj. M-am uitat peste fereastră, neputând-mi lua ochii de la scena casnică ce se petrecea în fața mea: o masă într-o cameră luminoasă și roz cu două fete șezând la ea. M-am uitat la ele și două lacrimi mari mi-au apărut pe față. Îmbarcarea pe corabie a fost anunțată i-am urmat pe alții, fiind îngrozită de faptul că nimeni nu era lângă mine nici bunica și nici mama. M-am pierdut. Și-am început să strig: „Mama! Mama!.” Cineva mi-a spus: „Mama ta e pe corabie deja.” Aveam treisprezece ani trebuia să fi știut că mama nu s-ar fi urcat niciodată fără mine, dar l-am crezut și-am urcat. Mama și bunica stăteau pe mal. O tătăroaică, care avea doi copii cu ea, a împărțit mâncarea cu mine.

Am coborât în Krasnovodsk [astăzi Turkmenbași -575 km de la Makhachkala].De acolo am fost luați într-un sat (aul). Am locuit cu acea familie , dar nu le țin minte numele. Se credea că ei mă vor trimite mai târziu la un azil de copii. Creșteau copaci saxaul în acel aul, crengile cărora se foloseau în alimentație în acea regiune. Din ele se cocea o pâine plată pe jeratec. Aveau puțină mâncare, chiar și brichete de resturi de răsărită presată era greu de găsit. Și-am decis să părăsesc această familie pentru a pleca la Namangan [1625 km de la Krasnovodsk], care se afla 30 kilometri de acel sat cu scopul de a găsi un azil. Când am ajuns la Namangan spre noroc ma-m ciocnit de o evreică. Se întâmpla să fie directorul unui azil pentru copii din Drogobici [regiunea Lvov]. O chema Rosa Abramovna, dar i-am uitat numele de familie. Ea a fost arestată în 1945 sau 1946, nu știu din ce cauză. Avea o inimă plină de bunătate și m-a luat cu ea.

Astfel am început să trăiesc la azil și să frecventez școala. Aveam suficientă mâncare, dormeam câte patru-cinci copii într-o cameră. La vârsta mea nu era o problemă. Acum nu-mi place să împart camera cu nimeni la sanatoriu. I-am spus Rosei că pot cânta la vioară și pian și ea m-a însărcinat imediat să formez o trupă de copii de la azil, a găsit câteva poezii patriotice și a compus cântecul Trupele Armatei Roșii. Am învățat acest cântec și chiar un dans pentru scenă. Am moștenit energia tatălui meu. Mai târziu trupa noastră a participat la Olimpiada de Arte pentru amatori din Tașkent. Am avut un succes mare și-am ocupat locul doi. Roza Abramovna era foarte fericită și ne-a oferit o porțiune adăugătoare pentru artiști. Era uimitor , dar nu-mi amintesc nici un nume de copil.

Viața de la azil era total diferită de cea de la Chișinău, dar nu era atât de rea pentru mine. Aveam paisprezece ani, plină de energie și muzica mine, m-am înscris în rândurile Komsomolului [6]. Pe nesimțite am devenit ateist ca oricare copil sovietic. Roza Abramovna m-a ajutat să-mi găsesc mama și bunica. Ea a scris în Buguruslan, regiunea Orenburg (astăzi Rusia), unde a fost deschis un birou de investigații și, în sfârșit, 1943 mama mi-a răspuns. Așa se întâmplase că ele se aflau în Kokand [aproximativ 100 km depărtare] lângă Namangan. Mama mă căutase tot timpul. Ea și bunica erau epuizate și mizerabile. S-au muta la Namangan.Rosa Abramovna a angajat-o pe mama în calitate de dădacă la azil. Mama primea hrană la azil și-i aducea și bunicii. Ele au închiriat o cameră și eu am plecat să trăiesc cu ele.

Tatăl meu și-a făcut serviciul militar în orchestra plutonului. Deși avea congestiune venoasăși nu se potrivea pentru serviciul militar și a fost demobilizat în 1943. A plecat la Tașchent sperând să ne găsească, dar nu era atât de ușor. Când tatăl meu sedea la gara feroviară un cunoscut de la Chișinău l-a numit pe nume, Moisei! Știi că familia ta e la Namangan? Imaginează-ți! Unul dintr-o mie! În Namangan tatăl meu a mers să lucreze la Școala Militară de Muzică evacuată din Moscova [astăzi Rusia]. El a predat clasa tobei, trompeta franceză, franceza: era foarte apreciat pentru faptul că știa să cânte la instrumente de suflat. Ne-am reunit familia. Rudele noastre au început să se mute la Namangan: fratele mamei mele, Isaac și rudele îndepărtate ale ale bunicii mele Kenia. Viața era destul de grea si aveam puțină mâncare. O boală teribilă se răspândise în zonă, se numea șpru. Putea să fie distrofie. Foametea genera o diaree de lungă durată și moartea. Bunica noastră Kenia încerca să ne susțină, spunând că are multă mâncare și le-o dădea toată fiilor săi. Ea s-a îmbolnăvit de șpru și a murit. Ea a fost înmormântată la cimitirul orașului Namangan.

Când a început reevacuarea, Zlobin, directorul Școlii Militare de Muzică, a încercat să-l convingă să vină la Moscova, Vreau să întorc acasă, la Chișinău. În august 1944 Armata Sovietică a eliberat Chișinăul și noi ne-am întors acasă, dar nu a mai rămas nimic din casa noastră. Chișinău era ruinat. Doar o grămadă de pietre mai au mai rămas de la casa bunicii mele Kenia. În casa de vizavi o moldoveancă își ținea găinile într-o cameră ce avea o fereastră în tavanul casei. Ne-a lăsat să trăim aici. Am făcut curat, am dat cu var pereții și ne-am mutat în acea cameră. Mai târziu, noi am avut o altă cameră mică, care arăta ca un coridor, dar avea o fereastră. Tradiția noastră de dinaintea războiului de a așeza o masă acoperită cu o față de masă albă ca zăpada a dispărut precum și tradițiile evreiești: noi supraviețuiam. Tatăl s-a angajat la o școală muzicală, nu avea lecții particulare și viața noastră devenise grea.

Am absolvit nouă clase în evacuare. Când am revenit m-am ciocnit de profesorul de matematică, Lidia Samoilovna. Ea mă ținea bine minte și preda la o școală de elită nr 2 [7]. Mi-a spus: S-o luîm pe această fată la școala noastră. Astfel am ajuns să învăț în clasa a zecea și de asemenea am început să lucrez caeducator muzical la o grădiniță. Nu plăteau mult, dar ne dădeau mâncare pe care o puteam lua acasă. Compuneam muzică pentru copii. Îmi amintesc de cântecul Frunzulițe: Покочайся надо мной, мой листочек золотой. Листики, листики зеленые кленовые. Copiilor le-a plăcut. S-a terminat războiul. Ziua Victoriei [8] este o zi foarte, foarte mare. S-a organizat un careu la școală. Totuși pentru mine Ziua Victoriei se asociază cu cântecul День Победы de david Tuhmanov [David Tuhmanov, compositor de origine evreiască, un compozitor sovietic renumit]. Cred că e un cântec extraordinar.

Back to top

Perioada postbelică

Tatăl meu era fericit că lucrez în domeniul muzicii și avea o atitudine pozitivă față de experiența mea compozițională. Era bocuros că am supraviețuit, dar eram obosiți de a căuta mâncare. Eram flămânzi, nu mi-e rușine de aceste cuvinte. Aveam nevoie de produse bune, pâine și lapte. Nu puteai găsi astfel de alimente și ca rezultat m-am îmbolnăvit de bronșită, dar mulțumită lui Dumnezeu, am găsit un pulmonolog bun, doctoral Fișov. El m-a tratat fără plată. Cu toate că am căpătat bronșită cronică care mă deranja tot restul vieții. Am absolvit școala și la examenul de matematică am rezolvat probleme pentru toată clasa. Am terminat școala cu medalie de aur și am decis că vocația mea e să studies la facultatea de Fizică și Matematică. Nu aveam nici o problem cu admiterea la universitatea din Chișinău care abia a fost fondată [1945]. Dar m-am dezamăgit, probabil că lectorii nu erau prea buni.

În acel moment Leonid Simonovici Gurov, un pedagog și compositor renumit, a venit să lucreze la Conservatorul din Chișinău de la Odesa. Verișoara mea de-a doua Dora Fridman era muzicant și mi-a recomandat să-i arăt compozițiile mele și așa am și făcut. Leonid Seminovici mi-a ascultat cântecele. Poate că erau naive, dar veneau din inimă și aveau un ritm drăguț. I-au plăcut și mi-a spus să vin la Facultatea de Pregătire a Conservatorului. Am încercat să învăț și la Universitate și la Conservator, dar era prea greu.

După absolvirea facultății de Pregătire a Conservatorului am fost admisă două facultăți: clasa vioarei, Lvovici Dailis și Facultatea de Istorie a Muzicii. Din păcate, nu am putut urma clasa lui Gurov, fiindcă era supraaglomerată. Speram că va apărea vreo șansă, dar nu a fost așa. În perioada când am învățat la Conservator au avut loc două campanii anti-semitice: lupta împotriva cosmopoliților [9] și Complotul doctorilor [10]. Înțelegeam foarte bine că au fost fabricate și noi am urmărit evenimentele, dar mai mult eram preocupați de viața noastră grea. Ne eliberau produse alimentare pe taloane și simțeam o foame permanentă. Țin minte cum ședeam la oră și un de posit a unei brutării sub ferestrele Conservatorului, și nu puteam să ne concentrăm la subiectul lecției, fiindcă eram preocupați de încercând să ghicim dacă pâinea a fost livrată la depozit. Profesorul ne asigura că pâinea încă nu a fost adusă. Ședeți liniștiți. Când modul de procurare a produselor alimentare pe bază de taloane a fost anulat și a fost posibil de acumpăra pâine și zahăr eram atât de fericiți. Îmi amintesc prietenul meu, Efim Bogdanovskii, șezând la masă și servind ceai m-a întrebat câte lingurițe de zahăr să-ți pun? Una, două, trei.. Vai mă simt atât de confuz, să încep din nou.

Evreii pe care-I cunășteam erau foarte fericiți că a murit Stalin [1953]. Se vorbea la Chișinău că erau trenuri în așteptare pentru a deporta toți evreii în Birobidjan [11]. Dar totuși oamenii erau în doliu. Părea fantastic cei care credeau că nimic nu se poate întâmpla fără Stalin. Și încă mai cred că nu putem să trecem peste această figură. Pe lângă toate trăsăturile sadice pe care le avea el a făcut multe lucruri bune.Bine, poate dacă el nu le-ar fi făcut alții le-ar fi putut face, dar erau și lucruri bune în timpul regimului sovietic: medicină și educație gratuită. Nimeni nu poate uita astfel de lucruri. Cât despre ceea ce făcea Beria [12], nu cred că era secret pentru Stalin. Cred că știa. Curat fascism sovietic. Vorbind despre acest subiect nu pot să nu spun că la Congresul al XX-lea al Partidului Sovietic [13] Hrușciov [14] l-a denunțat pe Stalin, nu era o noutate izbitoare pentru soțul meu sau pentru mine. Noi știam în mintea noastră.

L-am întâlnit pe soțul meu când eram student anul trei, în 1949. Vara, în fiecare săptămână în grădina Aleksandrovskii [Parcul orășenesc din centrul Chișinăului] conducătorul Filarmonicii, Boris Milutin, și Orchestra Filarmonică dădeau concerte simfonice. Erau foarte populari în oraș și noi, ca studenți, niciodată nu am pierdut nici un concert. În timpul concertului mi-a atras atenția un băiat. Arăta diferit și avea o față atât de emoțională în timp ce orchestra îl interpreta pe Mozart. Mi-a plăcut și el la fel mi-a acordat atenție. Numele lui era Efim Tcaci și era studenta la clasa flautului la Conservator.

Efim s-a născut într-o familie de evrei bogați din Bălți în 1926. Tatăl lui, Mark Tcaci, era blănar și mama lui, Nehama, îl ajuta. Efim a studiat la o școală de gramatică. Fratele lui mai mic a absolvit școala primară. Când a început războiul ei au părăsit orașul pe jos.Trupele germane i-au ajuns din urmă la Crijopol, regiunea Vinița și au fost plasați în ghetto-ul din Crijopol. Au supraviețuit datorită faptului că știau limba română și puteau comunica cu gardienii români. Mama lui Efim era bucătăreasa unui ofițer roman și tatăl lui lucra pentru cineva.Când trupele sovietice s-au apropiat de Crijopol românii au evadat. Familia lui Efim s-a întors la Bălți. Efim a absolvit școala și apoi a studiat la Colegiul Pedagogic din Bălți. Nu i-a plăcut și a venit la Chișinău unde a fost admis la clasa flautului de la Conservator. Părinții lui s-au mutat la Lvov. Ei au murit în anii 1970. Evghenii a absolvit Facultatea de Fizică și Matematică de la Universitatea Pedagogică din Bălți și-a lucrat profesor de matematică.La moment el e pensionat și trăiește la Petersburg cu soția sa. Și nu au copii.

Efim și eu ne-am căsătorit doi ani după ce ne-am cunoscut, pe data de 4 decembrie 1949. Tocmai ne-am înregistrat căsătoria și ne-am adunat cu cele mai apropiate rude acasă la noi, având o masă destul de modestă. Pe lângă acestea, nu aveam nici voal și nici rochie de mireasă.Trăiam într-o anexă cu o singură fereastră. În 1952 am absolvit Conservatorul și am avut îndreptare [15] de a lucra într-o școală muzicală. Am lucrat acolo câțiva ani. Am moștenit talentul pedagogic al tatălui meu și-acum îmi place să predau.În 1953 s-a născut fiul nostru Leova [Lev] și era destul de greu fără comodități în casă, dar mama m-a ajutat foarte mult. În ciuda greutăților aveam o energie enormă de puteam ridica o casă în locul aceleia în care trăiam. Efim era dibaci de felul lui și singur a instalat un robinet, closet și chiar sistem de încălzire pe apă. Am aranjat o mică grădină și am trăit până la 1970 acolo.

Părinții mei trăiau în două camere de-alături, pe care le-am renovat un pic. Mama mă ajuta pe-acasă în timp ce eu lucram la școala muzicală, cu toate că eram foarte ocupată continuam să compun piese muzicale și am simțit lipsa unei educații speciale. În 1957 am fost admisă la Facultatea de Compoziție Muzicală, clasa lui Gurov și-am studiat doar specialitatea mea.În 1962 am absolvit această facultate și am rămas să lucrez la Conservator. Am predat solfegiul, acompaniamentul, analiza lucrărilor muzicale și lectura notelor simfonice. Mai târziu, am renunțat să predau solfegiul, fiindcă trebuia să cânt mult cu studenții ca să le dezvolt vocalul. Acum predau compoziția, orchestra, instrumentele simfonice pentru orchestră și aranjamentul coral care îmi place atât de mult.

Leova era un băiat sociabil și vesel. Îmi amintesc matineele de la grădiniță. Vecinul nostru, tatăl unuia dintre copii, și eu ne-am mascat în personaje din povești și le-am arătat un spectacol copiilor. Eram tineri și ne-am distrat la fel ca și copiii. Leova a frecventat o școală muzicală unde a studiat și obiectele de cultură generală. Tatăl meu a lucrat la această școală. Dragostea buneilor față de nepotul său era mutuală. El l-a adorat pe bunelul său numindu-l dedușca [Leova pronunța incorect diedușca] și-a făcut mulți prieteni care venea pe la noi acasă. Mai târziu ei s-a mutat cu traiul, însă Leova mai ține încă legătura cu unii dintre ei. Doi dintre ei trăiesc în SUA, din când în când sunându-se și corespondând.

Tatălui meu îi plăcea să profeseze și, în special, cu elevii mici. El formase un asamblu de copii cu care participa la concerte. Discipolii săi îl iubeau foarte mult și munca sa avea rezultate mari. Una din elevele sale de după război, Lidia Mordkovici, devenise laureat a numeroase concursuri muzicale. Ea trăia în Israel și acum trăiește în Anglia. Galina Buinovscaia, directorul Liceului Muzical din Chișinău și violonista Mila Volnianscaia care trăiește în Israel acum. Odată când mă uitam prin arhivă am găsit niște fotografii ale studenților cu inscripții pe ele:” Mult iubitului Moisei Benționovici …”

În 1967 am compus prima mea operă pentru copii: Capra cu trei iezi. A fost pusă în scena Teatrului de Operă. La acel moment am devenit membru al Asociației Compozitorilor din Moldova ( asociație a compozitorilor profesionoști). Președintele uniunii era Vasilii Gheorghievici Zagorschi, studentul lui Lev Gurov, rus de origine, născut în Basarabia și care vorbea bine româna, o persoană destul de plăcută. Datorită lui nu apăreau conflicte anti-semitice în cadrul Uniunii Compozitorilor, creând astfel o atmosferă plăcută de lucru. Foarte mulți compozitori de origine evreiască se regăseau la uniune: Șapiro, Aranov, Fedov, Muler și mai puțini cei moldoveni. În timp ce trăiam într-un apartament foarte mic puteam să mă bucur de călătoriile la Casa de Creație a Compozitorilor (casă specială pentru compozitori) unde uitam de rutina vieții și mă dedicam muzicii. Comunicam cu mulți compozitori din toată Uniunea Sovietcă la diferite congrese. Călătoream foarte mult pentru a asculta lucrările compozitorilor georgieni, armeni, moscoviți și kieveni. Mulți compozitori sovietici soseau în Chișinău, astfel având ocazia să-l cunosc pe Dmitrii Șostakovici [Șostakovici, Dmitrii, 1906-1975: unul dintre cei mai remarcabili compozitori ai secolului al XX-lea] la o întâlnire din 1960. Nu era doar un geniu,dar și o persoană minunată, modestă și inteligentă.

Se poate spune că realizasem multe, dar depusem mult efort pentru a le atinge. În primul rând, se iscau multe persoane geloase, care activau în mediul creativ, în al doilea rând, deoarece sunt femeie și nu prea se întâlneau compozitoare și, în al treilea rând, din cauza originii mele evreiești. Devenise o problemă pentru mine când începuse migrația spre Israel, însă Efim și eu nici nu ne gândeam la faptul de a pleca. E greu de explicat de ce, probabil, că sunt convisă că o persoană trebuie să trăiască acolo unde s-a născut și sunt înmormântați strămoșii lui. Posibil că trăiești cu aceasta în suflet fără a pune întrebări.Instituirea statului Israel în 1948 mi-a provocat emoții de fericire și de mândrie că evreii și-au format, în sfârșit, propia țară. De atunci înainte Israel se considera a fi țara mea.

Deseori ne vizitau prietenii cu care sărbătoream primele spectacole puse în scenă, zile de naștere sau doar ne întâlneam pentru a petrece. Întotdeauna eram bucuroasă de oaspeți. Nimeni nu m-a învățat să pregătesc bucate, tot timpul eram protejată și răsfățată, dar când mergeam la Casa de Creație îmi plăcea să mă duc la bucătărie și să discut cu bucătăresele. Le adoram, simple și înțelepte. Ele m-au învățat să gătesc: ”Iată, Zlatocika, așa trebuie să fie”. Învățasem multe în afară de copt. Adică coc, dar nimic deosebit.Totuși am o predilecție față de bucătăria evreiască.Gătesc pește umplut exact ca și bunica mea Riva. Odată la sanatoriu din Sortavala (un oraș din Karelia, stațiune climaterică) am pregătit-o pentru compozitorii sovietici. În acel an, Sviridov [Sviridov, Gheorghii, 1915-1998: compozitor sovietic, pianist, activist public] lucra și se odihnea acolo. El era pasionat de pescuit, prinzând împreună cu soția sa douăzeci de știuci.

Cineva a menționat că eu pot pregăti pește evreiesc și astfel m-a rugat să o fac. De la început și alte doamne au vrut să mă ajute, dar s-au împrăștiat spunând că e prea greu.Doar o singură persoană a mai rămas, o compozitoare din Baku, cu care am terminat. Peștele era un deliciu, dar noi miroseam a ceapă și de aceea am plecat să luăm un duș. În camera de baie mă simțisem obosită și căzusem jos pe podeaua de beton, pălindu-mi capul. Ea m-a șters cu ștergarul, m-a ajutat să mă îmbrac și i-a chemat pe alții să mă ducă în camera mea, stăteam în cabane. Aveam noroc că tatăl ei era medic și se afla cu ea. M-a examinat, mă pricopsisem cu o vânătaie pe cap. Mi s-a spus să stau toată săptămâna în pat, în schimb ceilalți au savurat peștele umplut făcut de mine. Le-a plăcut foarte mult, astfel câștigând titlul de bucătar excelent.

În 1970, noi am primit un apartament cu patru camere cu toate comoditățile incluse pentru mine, soțul meu, fiul și părinți. Mama mea l-a văzut și noi împreună am cumpărat lustre în toate camerele, însă ea nu s-a bucurat prea mult, căci murise în același an. Am înmormântat-o la cimitirul evreiesc, dar nu după canonul religios iudaic. După ce murise mama mea, eu compusesem concert pentru vioară și orchestră în memoria ei.Leova a absolvit școala în 1972 și a fost admis la specialitatea istoria muzicii de la Conservatorul din Chișinău. După absolvirea acestuia a decis să plece la Conservatorul de la Moscova, era dificil , dar totuși reușise.La acel moment participam la un seminar de șase luni și am avut ocazia să trăim împreună la căminul conservatorului de pe strada Malaia Gruzinskaia. Stăteam într-o cameră aparte, în timp ce Leova trăia cu doi băieți din Asia Centrală. Erau niște băieți pricepuți la gătit mâncare și l-au învățat și pe Leova să pregătească pilaf [pilaf este un fel de mâncare uzbec, orez cu carne fiartă sau prăjită, ceapă, morcov și uneori stafide].

După absolvirea Conservatorului Leova a fost luat la armată.El și-a făcut serviciul militar în trupa muzicală a regimentului de la Moscova, cântând în cor. Ulterior s-a căsătorit cu o fostă colegă de conservator, Mila Gordiiciuk, o fată din Ucraina. Mila și mama ei trăiau într-o cameră la Moscova, tatăl lor i-a abandonat mulți ani în urmă. Nunta a avut loc la Moscova, în locuința bunicii Milei. Am procurat mulți trandafiri de culoare roz pe care-i țineam la baia hotelului în care ne-am cazat. După căsătorie Mila și Leova s-au mutat la Chișinău. Leova s-a angajat la o școală muzicală, noi le-am închiriat un apartament și în 1979 s-a născut nepoata mea, Iulia. Apoi lui Leova i-au oferit o funcție administrativă la Moscova la Biroul de Propagandă a Muzicii Sovietice. Mama Milei s-a mutat cu bunica ei și lor le-au dat apartamentul cu o cameră. Mi-era dor de ei enorm și călătoream la Moscova oricând apărea vreo ocazie.

La începutul anilor 1980, un scriitor moldovean Bucov [Bucov, Emilian, 1909-1984: poet basarabean ce a scris proză după război], mi-a propus să alcătuiesc muzică la baletul poveștii Andrieș. Cineva i-a spus că sunt cea mai bună compozitoare și a insistat foarte mult. Sincer vorbind, nu eram sigură că ma-ș fi descurcat cu genul acesta de compoziție, dar eram destul de hotărâtă. Oleg Melnic, maistru de balet al Teatrului de Operă și Balet din Chișinău, trebuia să pună în scenă baletul dat, însă când partitura era gata, el devenise maistru de balet la Samarkand [astăzi Uzbekistan], avuse niște probleme cu administrația teatrului de la Chișinău. Rămasem confuză, dar el m-a sunat și mi-a spus: Trimite-mi partitura baletului, o voi pune pe scena din Samarkand, și așa am și făcut. Ceva vreme mai târziu, el mi-a trimis invitația la lansarea baletului și-am plecat cu două zile mai înainte de spectacol. Deoarece atunci nu era zbor direct la Samarkand, am luat cursa Chișinău –Tașkent prin Tbilisi (astăzi Georgia) și Așhabad [astăzi Turkmenistan].

În Tașkent trebuia să iau un alt avion până la Samarkand. Din cauza ceții cursa fusese anulată și la Așhabat, la fel, fusese anulată din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile. Mi-e era frică să nu reușesc să ajung la timp la Samarkand, când dintr-o dată am auzit: Echipa de bord a zborului își cere scuze, dar trebuie să aterizăm în Samarkand. Nu-mi venea să cred. Am alergat la teatru, m-am dus la repetiție.Și-apoi m-am dus la hotel să mă spăl și să mă schimb. Premiera baletului a avut succes. Mi-am luat o casetă înregistrată cu spectacol, o broșură și m-am întors la Chișinău. I-am arătat directorului teatrului nostru de operă și i s-a părut foarte interesant. Astfel au început pregătirile către spectacol. Să mai scurtez din povestire, Andrieș a fost pus pe scenă la Chișinău și i s-a decernat Premiul de Stat al Moldovei în 1982 [Premiul de Stat al Republicilor Unite era decernat în Uniunea Sovietică din 1966 de către comitete speciale pentru realizări în știință, tehnică, literatură și artă].

Ne-am obișnuit cu modul de viață sovietic. Nu-mi păsa de politică și nu eram membru de partid. Cât despre viața noastră sufletească, Efim și eu nu m-am simțit reprimată. Soțul meu colecta literatură clasică și eu sunt pasionată de clasicii străini. Lucrul meu de creație era strâns legat de literatura moldovenească și, deseori, discutam operele scriitorilor moldoveni: Aureliu Busuioc [scriitor moldovean sovietic, Zlata Tkaci a scris operă în 1988 bazată pe nuvela sa Unchiul din Paris], Dumitru Matcovschi, scriitor și poet moldovean, Grigore Vieru –poet moldovean, prieten de familie de mulți ani. Mergeam la toate spectacolele și concertele simfonice de la Teatrul de Operă. Mulți muzicieni simfonici veneau în ture la Chișinău, Evghenii Mravinski, conducătorul din Leningrad, Oleg Crîsa, violoncelist, compozitori sovietici:Haceaturean [Haceaturean, Aram, 1903-1978: compozitor sovietic de origine armeană], și Krennikov [Krennikov, Tihon Nikolaevici, 1913: compozitor sovietic rus, activist public]. Nu plecam la teatrele dramatice din Chșinău, fiindcă Efim nu era pasionat de ele. Ne duceam doar când regizorii ne invitau la premieră.

Eu și soțul meu am trăit împreună 52 de ani, mai mult decât un jubileu de aur. Cred că sunt o femeie fericită, având o viață reușită. M-am căsătorit din dragoste și-am trăit în armonie, fiind uniți de aceieași profesie.Efim fuse un om deștep și înțelept, talentat în domeniul său și a avut grișă de succesul meu. Mulți ani a predat la școala muzicală și, mai târziu, trecuse la Filarmonică. A mai ținut lecții despre istoria muzicii moldovenești la Universitatea de Arte din Chișinău. El se specializase în muzica moldovenească, a scris multe articole pentru presă, a prezentat programe radio regulat în română. Avea o dorință puternică și un scop de a-și perfecționa limba română. Astfel înțelegea că e unicul mod de a descrie viața culturală a Moldovei în detalii.

Soțului și mie nu ne păsa de comfortul de zi cu zi: ne interesa viața noastră spirituală.Am cumpărat doar un set de mobilă Ganka [mobilă sovietică la modă pe atunci] pentru inaugurarea casei din 1970, fiind destul de dificil la acea vreme. Proprietarul depozitului de mobilă al cărui fiu intrase la Conservatorul de la Moscova cu ajutorul fiului nostru Leova, ne-a ajutat să o procurăm.El a aranjat să cumpărăm mobila fără a sta în rând. Cumpărasem un covor nou pentru camera de zi înainte de Anul Nou [2004] din motiv că cel vechi se uzase.Am primit un bonus de o mie de ruble de la Conservator și am decis acum sau niciodată. Una dintre mamele studenților mei m-a ajutat să-l duc acasă.

Când Gorbaciov [16] venise la putere și Perestroika [17] a început pentru mine devenise o posibilitate să dau frâu liber emoțiilor și să mă întorc la 180 de grade spre viața evreiască. Am compus muzică toată viața mea. M-am născut într-un sat din Moldova , am trăit în Moldova și mi-am format urechea muzicală față de melodiile moldovenești fapt ce a determinat nevoia de a nu scrie muzică evreiască. Viața era grea: războiul, evacuarea și realitatea sovietică mi-a impus anumite limite. În momentul în care m-am simțit liberă să-mi exprim gândurile, scriam muzică pentru poporul meu. Muzica curgea prin venele mele și soțul m-a ajutat mult , găsindu-mi o carte foarte rară de Berezovski: Folclorul evreiesc. Și-am început să utilizezi acorduri evreiești în lucrările mele.

Cu părere de rău, începutul Perestroikăi a fost marcat de un eveniment tragic din viața mea, tatăl meu murise într-un accident auto. El a trăit mai mult decât mama cu cincisprezece ani. L-am înmormântat în sectorul evreiesc al cimitirului internațional Doina . Am aranjat ca mama să fie reînmormântată lângă tatăl meu, fusese destul de greu , dar reușisem să o fac. Acum se află sub aceiași piatră funerară unde sunt înscrise numele lor și gravate o lumânare și o vioară. Moartea părinților mei m-a atins profund și gândurile mele iarăși s-au întors spre Dumnezeu. După moartea tatălui meu am decis să scriu un concert de flaut, dedicându-i-l. Fusese prima lucrare în care folosisem note muzicale și motive evreiști. Irina Mișura, o vocalistă minunată, nu e evreică, dar soțul ei da. Ea interpreta minunat lucrările lui Bitkin, un compozitor rus. Când am auzit-o simțisem nevoia de a scrie muzică pentru vocea ei. Aveam o colecție de poezii de Ovsei Dreez [Dreez, Ovsei, 1908-1971: poet sovietic de origine evreiască, autor de o colecție de poezii lirice, povești și poezii pentru copii în ivrit], pe care foștii mei studenți mi le-au dat. Am scris un ciclu vocal bazat pe poeziile sale. Așadar, începusem să scriu muzică evreiască pentru vocal, muzică instrumentală, muzică pentru cvartet și orchestră. Am câteva piese de muzică evreiască pe care le-am compus.

Fiul meu lucra la Biroul de Propagandă a Muzicii Sovietice până la destrămarea Uniunii Sovietice în 1911. Biroul fusese închis și Leova devenise șomer aproape trei ani. Până atunci mi-a venit rândul la mașină. [În URSS oamenii care-și doreau să cumpere o mașină trebuiau să aștepte ani buni până le venea rândul]. Și mi-am cumpărat automobilul pe care i l-am dat lui Leova la Moscova, lucrând ca taximetrist pentru a câștiga bani.Mai târziu, lucra în calitate de director de colectare a fondurilor pentru instrumente muzicale, dar acum lucrează la Glinka [18], Muzeul Central de Cultură Muzicală din Moscova.Soția lui, Mila, lucrează într-o companie privată. Ea este capul familiei. Nepoata mea, Iulea are 25 de ani, nu și-a dorit să studieze muzica. A trecut un curs de limbi străine de doi ani și acum e ghid turistic.

Pentru mine Perestroika fusese un lucru bun, dar s-au întâmplat și multe rele. Când URSS s-a destrămat, toate relațiile dintre fostele republici s-au rupt. Cât mă privește pe mine, faptul acesta mi-a făcut viața mea de creație săracă, deși continuam să lucrez la Conservator. Muzicieni cu renume nu mai veneau în ture la Chișinău. Cu părere de rău, televiziunea derula clipuri muzicale de o calitate proastă. Nu apărea muzică simfonică de calitate până ce nu plătea cineva pentru ea. Era doar canalul Mezzo, un canal francez, dar avea tendința de a bruia. Îmi plăcea să ascult simfonia lui Stravinski, dar acum difuzează fragmente de jazz. Fiind muziciană era greu să nu am o sursă de aprovizionare muzicală. Soțul meu mi-a lăsat o colecție mare de muzică clasică. Fiul mi-a dat o combină muzicală la care ascultam muzică, ascultam ce doream. E totul ce aveam la moment.

În 1922, am călătorit în Israel cu o delegație de muzicieni la invitația compozitorului chișinăuian, Kopitman care fusese unul dintre primii ce se mutase acolo. Avea o poziție importantă la Academia Muzicală Rubin din Ierusalim și Maria Bieșu [cântăreață din Moldova, soprano lirico-dramatică, solistă a Teatrului de Operă și Balet, laureat al concursurilor internaționale]. Am petrecut o săptămână acolo și am stat la hotel. Fusese o săptămână ocupată: concerte, întâlniri și multe excursii în Israel. Am vizitat Zidul Plângerii și desigur am lăsat o scrisoare acolo. Fusese ca o poveste! Israel e o țară frumoasă și minunată, simțisem aura uimitoare a lui și mi s-a părut că am călătorit mulți ani înapoi. Am simțit o legătură interioară cu istoria poporului meu. M-au impresionat excursiile. În 2001 am vizitat încă o dată Israelul la invitația Izoldei, fiica conducătorului Boris Miliutin. Ea trăia în Bat Yam lângă Tel Aviv. Viața în Israel progresa.

Soțul meu împreună cu mine am fost martori ai renașterii vieții evreiști din Chișinău șapte ani în urmă [1997]. Efim începuse să colecteze materiale despre Holocaust și anti-semitism. Avea cancer și se grăbea să adune cât mai multe. Doi alți activiști ai Organizației Asociația Evreilor din Moldova, Aurel Gujel și Efim Levit au lucrat cu el. Ei au pregătit și publicat cu ajutorulJoint [19] patru colecții de documente și articole despre acest subiect cu titlul Nu vom uita , în română și rusă. Soțul meu era editorul șef al acestei colecții. Efim a murit în Aprilie 2003. În ziua înmormântării văzusem cât de mult fusese iubit în Chișinău și de moldoveni, și de evrei. Venise multă lume să-i arate respectul. L-am înmormântat lângă mormintele părinților mei. Angajații Hesed [20] Iehuda, centrul nostru de caritate, m-au ajutat să fac toate aranjamentele. Am invitat un ravin care a recitat Kidduș. I-am instalat o piatră funerară roșie pe mormântul lui ca să se potrivească cu ai părinților mei.

Sunt singură, dar fiul meu mă vizitează și continui să lucrez la Conservator. Am puțini studenți. La invitația Joint predau copiilor evrei compoziția muzicală. Unul dintre oficialii din Israel m-a spus: “Realizările evreilor din diaspora sunt reușitele Israelului.” Hesed Iehuda îmi oferă ajutor, un voluntar vine să-mi facă curat în apartament o dată pe săptămână și de asemenea primesc câte un pachet de mâncare pe săptămână.


Back to top

Glosar

[1] Marele Război pentru Apărarea Patriei:pe 22 iunie 1941, la 5 dimineața Fasciștii germani au atacat Uniunea Sovietică fără a-i declara război. Acesta a fost începutul așa- numitului Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Blitzkrieg-ul german, cunoscut ca planul Barbarosa, aproape că au reușit să pătrundă pe teritoriul Uniunii Sovetice. Nefiind pregătite, forțele sovietice au pierdut toată armata și o cantitate vastă de echipament la atacul german în primele săptămâni ale războiului. Către noiembrie 1941 armata germană a acaparat Republica Ucraineană, a asediat Leningradul, ca mărime al doilea oraș, și a pus în pericol Moscova. Pentru Uniunea Sovietcă războiul s-a terminat pe 9 mai 1945.

[2] Basarabia: Spațiu istoric dintre Prut și Nistru, aflată în partea de sud a regiunii Odesa. Basarabia era parte componentă a Rusiei până la Revoluția din 1917. În 1918 Basarabia a declarat independeța și mai târziu s-a unit cu România. Tratatul din Paris (1920) a recunoscut unirea, dar Uniunea Sovietică nu a acceptat niciodată. În 1940 România a fost forțată să cedeze Basarabia și Nordul Bucovinei Uniunii Sovietice. Cele două provincii aveau aproape 4 milioane de locuitori, majoritatea români. Deși România a pus stăpânire pe o parte din teritoriu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial , tratatul de pace din 1947 a confirmat apartenența la Uniunea Sovietcă. Astăzi –Republica Moldova.

[3] Cuzist: Membru al organizației fasciste numită după numele lui Alexandru C. Cuza, unul dintre cei mai fervenți lideri fasciști din România care era cunoscut pentru șovinismul crud și anti-semitism. În 1919 Cuza a fondat LANC ce a devenit Partidul Național-Creștin în 1935 cu un program anti-semitic.

[4] Anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică: la sfârșitul lunii iunie 1940, Uniunea Sovietică i-a cerut României să-și retragă trupele de pe teritoriul Basarabiei. România și-a retras trupele și administrația în aceiași lună, între 28 iunie și 3 iulie, Sovietele au ocupat regiunea. În același timp România a fost obligată să renunțe la partea de nord a Transilvaniei Ungariei și Sudul Dobrujei Bulgariei. Aceste pierderi teritoriale au influențat politica română în mare măsură în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

[5] Transnistria: Teritoriu situat între Bug și Nistru și Marea Neagră. Numele derivă de la numele românesc Nistru și a fost creat după ocuparea trupelor germane și române în cel de-al Doilea Război Mondial. După ocuparea teritoriului Transnistria a devenit loc pentru deportații evrei români. Deportările sistematice au început în septembrie 1941. În decursul următoarelor două luni, toți evreii din Basarabia și Bucovina și o mică parte a populației evreiești din România au fost expediați de-a lungul Nistrului. Primul val de deportări a ajuns la 120 000 la mijlocul lui noiembrie, 1941 când era stopată de Ion Antonescu, dictator român, la intervenția Consiliului Comunității evreiești din România. Deportările au reînceput la începutul verii anului 1942, afectând aproape 5000 de evrei. A treia serie de deportări din marea Românie a avut loc în iulie 1942, atingând evreii care au evitat decretul de muncă forțată, atât și familiile lor, simpatizanții comuniști și evreii basarabeni care se aflau în România și Transilvania în timpul ocupației sovietice. Cele mai fioroase lagăre de concentrate transnistriene erau Vapniarka, Rîbnița, Berezovka, Tulcin și Iampol. Majoritatea evreilor concentrați în lagăre au murit între 1941-1943, din cauza condițiilor de trai oribile, bolilorși lipsei de mâncare.

[6] Comsomol: organizație politică comunistă de tineret creată în 1918. Sarcina Comsomolului era răspândirea ideilor comunismului și implicarea muncitorilor și țăranilor în construirea Uniunii Sovietice. Comsomolul avea scopul de a educa tinerii muncitori prin a-i implica în lupta politică, însoțită de educație teoretică. Comsomolul era mai popular decât Partidul Comunist, deoarece prin scopul lor de educa oamenii puteau accepta proletariați tineri neinițiați întrucât membrii de partid trebuiau să aibă un minimum de educație politică.

[7] Școală #: Școlile aveau numere, ci nu nume. Era o parte a politicii de stat. Toate erau școli de stat și se presupunea să fie identice.

[8] Ziua Victoriei în Rusia (9 mai): Sărbătoare națională de comemorare a victoriei asupra Germaniei fasciste, sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și celor care au murit în război.

[9] Campanii împotriva cosmopoliților. Campania împotriva cosmopoliților, spre exemplu, evrei a fost inițiată în articole de organele centrale ale Partidului Comunist în 1949. Aceasta era direcționată spre intelectualitatea evreiască și era primul atac public împotriva evreilor sovietici ca evrei. Scriitorii cosmopoliți erau acuzați de faptul că aceștia îi detestă pe ruși, susținând zionismul. Mulți scriitori evrei precum și liderii Comitetului Evreiesc Antifascist au fost arestați în noiembrie 1948 sub acuzația că ei au menținut legături cu zioniștii și americanii imperialiști. Ei au fost executați în secret în 1953. Un val anti-semitic al Complotului Doctorilor a fost lansat în ianuarie 1953. Astfel valul de anti-semitism s-a răspândit pe tot teritoriul URSS. Evreii au fost înlăturați din pozițiile de conducere și se vehiculau zvonuri despre deportările în masă a evreilor în partea de est a URSS. Moartea lui Stalin din martie 1953 a pus sfârșit campaniei împotriva cosmopoliților.

[10] Complotul Medicilor: Complotul Medicilor era așa-zisa conspirație a unui grup de medici din Moscova scopul cărora era să omoare liderii și oficialii de la guvernare și de partid. În ianuarie 1953, presa sovietică a raportat că nouă doctori, șase dintre care erau evrei au fost arestați și și-au recunoscut vina. Întrucât Stalin a murit în martie 1953, nici un proces de judecată nu a avut loc.Ziarul principal de partid, Pravda, mai târziu anunța că acuzațiile împotriva medicilor erau false și confesiunile lor au fost obținute prin tortură. Acest caz a fost unul dintre cele mai rele incidente anti-semitice în timpul conducerii lui Stalin. În discursul său secret la Congresul de Partid, XX-lea din 1956 Hrușciov a afirmat că Stalin dorise să folosească Complotul cu scopul să înlăture conducerea de vârf.

[11] Birobidjan: formată în 1928 cu scopul de a-i da evreilor sovietici o baștină și să crească așezările de-a lungul hotarelor din estul îndepărtat, spațiul avea statut de autonomie în 1934. Influențați de campania de propagandă și foametea din est, 41 000 de evrei sovietici s-au mutat la sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930. Dar către 1938, 28 000 din ei au fugit din regiunea cu condiții dure. Se aflau școli evreiști și sinagogi până la 1940 când reapare represia religioasă de după cel de-al Doilea Război Mondial. Guvernarea sovietică își dorea să-i deporteze pe toți evreii la Birobidjan până la mijlocul anilor 1950. Dar în 1953 Stalin a murit și deportările au fost anulate. În ciuda unor influențe idișe, inclusiv ziarul idiș, activitatea culturală evreiască din regiune a scăzut enorm din moment ce campaniile staliniste de anticosmopolitanism și liberalizarea emigrărilor evreilor din 1970 au scăzut. Evreii acum formau mai puțin de 2% din populația din regiune.

[12] Beria, L.P.(1899-1953): Politician comunist, unul dintre principalii organizatori al arestărilor în masă și al persecuției politice dintre 1930 și 1950. Ministru al Afacerilor Interne, 1938-1953. În 1953 el a fost eliminat din Partidul Comunist și condamnat la moarte de Curtea Supremă a URSS.

[13] Al XX-lea Congresul de Partid: La al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1956 Hrușciov public l-a demitizat cultul lui Stalin și a ridicat valul de secret care era în URSS în timpul conducerii lui Stalin.

[14] Hrușciov, Nichita, 1894-1971: lider sovietic comunist. După moartea lui Stalin din 1953, el a devenit prim-secretar al Comitetului Central, ca rezultat șeful Partidului Comunist al URSS. În 1956, în timpul al XX-leaCongres de Partid, Hrușcoiv a făcut un pas fără precedent și l-a denunțat pe Stalin. A fost destituit din postul de prim-secretar și conducătorul Comitetului Central.

[15] Repartizare obligatorie în URSS: Absolvenții instituțiilor educaționale trebuiau să lucreze în mod obligatoriu 2 ani repartizați de instituția pe care au absolvit-o. După finisarea celor doi ani de lucru tinerilor specialiști li se permitea să se angajeze la discreția personală oriunde își doreau.

[16] Gorbaciov, Mihail, 1931-: Lider politic sovietic. Gorbaciov a devenit membru de partid în 1952 și treptat s-a urcat în ierarhia partiinică. În 1970 a fost ales în Sovietul Suprem al URSS, unde activase până în 1990. În 1980 el s-a alăturat Biroului Politic și în 1985 a fost desemnat secretar general de partid. În 1986 a pornit un program complex de liberalizare politică, economică și socială sub sloganul de glasnosti și perestroika.Guvernarea a eliberat deținuții politici, a permis creșterea emigrării, a atacat corupția și a încurajat reexaminarea critică a istoriei sovietice. Congresul Deputaților Poporului, fondat în 1989, a votat sfârșitul controlului din partea Partidului Comunist a guvernării și l-a ales pe Gorbaciov președinte executiv. Gorbaciov a dizolvat Partidul Comunist și le-a acordat Statelor baltice independeța. Respectând regulamentul Statelor Independete în 1991, el a demisionat. Până în 1992 Gorbaciov a condus organizații internaționale.

[17] Perestroika (din rusă restructurare): politica economică și socială sovietică de la sfârșitul anilor 1980, asociată cu numele lui Mahail Gorbaciov. Termenul însemna tentativa de a transforma conducerea economiei în stagnare și ineficientă a Uniunii Sovietice în una descentralizată și orientată spre relațiile de piață. Managerii instituțiilor industriale și guvernanții locali și oficialii de partid au încercat să democratizeze Partidul Comunist. Către 1991, perestroika a avut un declin și în curând a eclipsat prin desființarea URSS.

[18] Glinka, Mihail Ivanovici, 1804-1857: Compozitor renumit rus. El a compus prima operă națională rusă, Viața Țarului, precum și uverture, simfonii și suite de orchestre.

[19] Joint (Comitetul American Evreiesc Local de Distribuire): Joint a fost format în 1914 prin fuziunea a trei comitete americane evreiești de asistență care erau îngrijorate de suferințele evreilor în timpul Primului Război Mondial. La sfârșitul anului 1944, Joint a intrat pe teritoriile eliberate ale Europei și a organizat o operație masivă de eliberare. Aproviziona cu mânacre supravițuitorii evrei din toată Europa, furniza haine, cărți și rechizite școlare pentru copii.Susțineau activitățile culturale, aducând materiale religioase pentru comunitățile evreiești. Joint conlucra cu lagărele pentru refugiați unde au organizat programe de recalificare cu scopul de a-i învăța pe oameni meserii ca ei, la rândul său, să fie capabili să-și câștige existența, în timp ce activitatea sa culturală și religioasă a ajutat să restabilească viața evreiască. Joint de asemenea era implicat în a ajuta evreii să emigreze din Europa și țările musulmane. Joint a fost expulzat din țările Europei centrale de ani buni în timpul Războiului Rece și revenise după căderea comunismului. Astăzi Joint furnizează programe de asistență socială pentru supraviețuitorii mai în vârstă ai Holocaustului și încurajează dezvoltarea și renașterea comunităților evreiști.

[20] Hesed: Însemnând grijă și milă în ebraică, Hesed înseamnă organizație de caritate fondată de Amos Avgar la începutul secolului al XX-lea.Joint Hesed îi suținea pe evreii nevoiași să aibă o viață decentă în ciuda unor condiții economice grele și încuraja dezvoltarea identității personale. Hesed asigura un număr de servicii ce aveau drept scop susținerea tutor nevoiașilor și, în special, membrii mai în vârstă ai societății. Serviciile sociale majore includ: lucru în centrele de facilități (informații, publicitate despre activitățile centrului, legături străine și închirierea echipamentului medical); servicii la domiciliu (grijă și ajutor la domiciliu, livrarea produselor alimentare și meselor calde, reparații cosmetice); lucru în comunitate (cluburi, mese comune, policlinică, consultații juridice și de sănătate). Centrele Hesed au inspirat o revoluție în viața evreiască în țările post sovietice. Oamenii au văzut și simțit renașterea tradițiilor evreiești de umanism. Curent sunt mai mult de optzeci de centre Hesed în țările post sovietice. Activitățile sale acoperă populația evreiască din mai mult de opt sute de așezări.

Shlima Goldstein

Chişinău, Moldova


Shlima Goldstein împreună cu soțul său m-au întâmpinat în curtea casei lor. Ei locuiesc într-un apartament drăguț cu două odăi la etajul doi al unui bloc din piatră cu 5 etaje. Shilma s-a prezentat şi a spus că este mai mult obișnuită să fie numită cu cel de-al doilea nume al său – Dora. Ea e o femeie de statură mică, cu fața rotundă, zveltă care arată mai tânără decât vârsta ei. Soțul ei e un bărbat scund, prietenos şi foarte drăguț. El ne-a întrebat cu mult interes despre activitatea noastră şi scopul interviului. Apartamentul lor e curat luminos şi drăguț. Din bucătărie adia un miros plăcut de prăjitură: Shilma e un bucătar formidabil, şi continuă să-şi alinte soțul pregătind tot felul de prăjituri şi torturi pentru el. Animalul lor de companie – un papagal drăguţ, permanent intervenea în discuțiile noastre.

Citiți interviul complet aici (în engleză).

Isaac Rozenfain

Chişinău, Moldova


Isaac Rozenfain este un bărbat uscăţiv de statură medie cu trăsături fine. El poartă mustăţi şi îşi piaptănă părul peste cap, descoperindu-şi fruntea lată. El poartă ochelari cu sticlă obscură. În timpul discuţiei te priveşte atent, dar din când în când se pare că plonjează în propria-i lume, amintindu-şi de ceva profund personal, şi ne grăbindu-se să-şi împărtăşească propriile gânduri. Ne-am întâlnit cu Isaac în biblioteca municipală evreiască. Isaac e foarte drăguţ, inteligent cu maniere impecabile şi cu un sens al demnităţii bine pronunţat. Totodată, Isaac e o persoană rezervată şi taiciturnă: există subiecte pe care el niciodată nu le va discuta, subiecte pe care le-a etichetat pentru sine ca fiind legate de experienţe triste din viaţa lui. Iată de ce, în timpul discuţiei dumnealui deseori folosea astefel de expresii ca: “nu ştiu”, ori ”nu-mi amintesc”, în special când venea vorba despre politică.

Citiți interviul complet aici (în engleză).

Esfir Dener

Chişinău, Moldova


Esfir Borisovna e o femeie de statură mică, cu chip de fetiţă şi cu mâini mici de aristocrat. Are o voce tânără şi uşor răguşită. Se poate de spus că ea are o forţă internă şi un oprimism de viaţă de invidiat. Apartamentul eu cu o singură odaie, uşor neglijent, a văzut vremuri mai bune: podeaua este pardosită cu parchet de culoare albă, iar în antreu sunt dulapuri incorporabile comode. În cameră este un pat o masă joasă, şi două fotolii. Pe perete este pus un covor mic pastelat de formă pătrată, pe un alt perete atârnă portretul lui Ernest Hemingway, iar pe al treilea perete sunt atârnate nişte peisaje. În colţul camerei este un dulap pentru cărţi, câteva din poliţele căruia sunt dedicate volumelor de poezie. Esfir Borisovna vede rău. Pe parcursul discuţiei noastre ea tot se înclina spre mine ca să-mi vadă privirea. Ea mi-a servit ceai cu eleganţă şi a pus nişte gustări modeste pe măsuţa joasă. În tumpul discuţiei Esfir m-a rugat de câteva ori să deconectez reportofonul. Ea declama poezii în acele momente, cu un profund sentiment şi o voce artistică bine echilibrată. În timp ce vorbea, ea deseori folosea expresii şi cuvinte în idiş, germană şi română.

Citiți interviul complet aici (în engleză).

Tamara Koblik

Chişinău, Moldova


Tamara Koblik e o doamnă înaltă şi suplă cu un păr des şi scurt, cu trăsături regulate ale feţei. Mişcările ei sunt agere şi are o voce ascuţită. Ea are o memorie remarcabilă iar istoriile povestite de ea sunt pline de detalii interesante. Deşi a fost operată de cancer recent, ea arată foarte bine. Abea mai târziu se putea observa că starea ei de sănătate rămâne în urma energiei spirituale cu care natura a dotat atât de generos această frumoasă femeie. Tamara a oboist şi a devenit palidă. Ea tuşea dar nu vroia să oprească din a povesti istoria sa. Cât despre mine, aveam senzaţia că doresc s-o ascult o veşnicie. Tamara, împreună cu soţul ei locuiesc într-un apartament cu trei odăi dintr-un bloc cu 5 etaje situat într-un cartier pitoresc al Chişinăului, pe malul unui lac artificial care este un loc preferat de agrement pentru orăşeni. Soţul Tamarei – Monea, o persoană inteligentă şi gentilă, o gazdă ospitalieră îi este devotat soţiei sale cu trup şi suflet. Şi el a suferit o intervenţie chirurgicală dar nici unul din ei nu lasă impresia că ar fi bolnavi. Apartamentul lor confortabil este mobilat cu stil, şi acest lucru cu siguranţă se datorează Tamarei: mobilă drăguţă în living, multe cărţi în dulapuri, un set de veselă frumoasă din China şi un covor în nuanţe pale pe podea. Atenţia oaspetelui este atrasă de o menorah de argint din dulapul din cameră. Tamara e o persoană ospitalieră şi creativă: ea ne-a servit cu un sortiment de dulceţuri pe care le-a pregătit singură. Cea mai gustoasă dintre ele a fost dulceaţa de cireşe albe cu felii de lămâie.

Citiți interviul complet aici (în engleză) și aici (în rusă).

Ivan Barbul

Chișinău, Moldova

Ivan Barbul e un bărbat înalt, lat în umeri, care pare mai tânăr decât vârsta pe care o are. Părul des e încărunțit, are trăsături blajine și ochi expresivi. Are vocea joasă, ca a unui conferențiar profesionist. Cea mai dramatică secvență a discuției noastre a fost relatarea morții părinților, a surorilor și fraților în Holocaust: Ivan Barbul nu a putut să își stăpânească lacrimile, iar vocea îi tremura. Chiar dacă i-a fost greu, a insistat să relateze istoria până la sfârșit. Soția lui, Liana Degtiar, a stat lângă el tot timpul discuției noastre. Întrucât Ivan are probleme cu inima, era pregătită să îi ofere ajutor în orice clipă. Ivan, soția lui și fiul lor, Boris Barbul, locuiesc într-un apartament spațios de trei camere în Rîșcanovca, un sector verde și organizat cum se cuvine, construit în Chișinău în anii 1960. Apartamentul este mobilat simplu dar confortabil. Familia deține o colecție mare de cărți rusești: literatură, lucrări științifice și cărți de fizică și matematică. Toți membri familiei sunt implicați în știință. Se poate vedea că se iubesc: se poartă unii cu alții cu delicatețe și au un simț al umorului bine dezvoltat.


Informații despre interviu

Povestitor: Ivan Barbul
Interviator: Nathalia Fomina
Data interviului: Iunie 2004
Loc: Chişinău, Moldova



Istoria familiei

Numele străbunicului meu matern a fost Abram Shafershuper. Unchiul meu Yoil, fratele mamei, mi-a spus că străbunicul meu a fost militar în armata țaristă timp de 25 de ani, cândva la sfârșitul secolului 18 sau începutul secolului 19. Nu știu dacă străbunicul a fost cantonist [1], ori dacă a fost recrutat pentru serviciu militar activ când a devenit major. Când a fost lăsat la vatră, țarul i-a acordat un lot de pământ în Basarbia [2], în satul Țarevca lângă Rezina. Familia mamei provine din Țarevca. Unchiul Yoil mi-a povestit că străbunicul a fost un om extrem de puternic. În vremea aceea se organizau regulat competiții între cei mai puternici bărbați din sat, iar străbunicul meu era imbatabil. Aceste lupte trebuie să fi fost foarte violente, fiindcă străbunicul a fost ucis într-una dintre ele. Bunicul meu, Moisey Shafershuper, s-a mutat în Rezina [O provincie din Basarabia din districtul Orhei. Conform recesământului din 1897 Rezina avea 3,653 de locuitori, din care 3,182 erau evrei]. Deținea un lot de pământ, pe care cultiva struguri. Bunicul a murit înainte de nașterea mea. Cred că prin anii 1910. Fratele meu s-a născut în 1918 și i s-a pus numele Moisey după bunicul meu.

Pe bunica mea, Etl Shafershuper, am cunoscut-o bine. Ea s-a născut în Balta [regiunea Odessa, Ucraina], în familia lui Alper Neerman. Bunica a fost scundă și scumpă ca toate bunicile. Purta întotdeauna batic. Îmi amintesc că cultiva struguri. Noi, copiii, obișnuiam să mergem în vie ca să culegem struguriii cei mai copți. Strugurii erau folosiți pentru obținerea vinului, pe care bunica îl vindea. A avut și o vacă. Când o mulgea, obișnuiam să bem lapte proaspăt direct din găleată. Bunica avea o casă frumoasă cu două etaje pe malul Nistrului. Casa era întotdeanua învăluită de un miros delicios de mâncare și de lapte proaspăt. În subsol aveau o pivniță de vinuri. Fiicele bunicii mele și familiile lor locuiau la primul etaj, iar bunica locuia la al doilea etaj. Bunica mea respecta cu strictețe tradițiile evreiești și așa făceau și fiicele ei. Nimeni nu lucra de Sabat. Aprindeau lumănări. Bunica a murit în timpul Marelui Război Patriotic [3], într-un centru de evacuare, unde l-a luat pe unul dintre copii ei cu ea. Bunica Etl a avut șapte copiii. Cunosc foarte puțin despre ei.

Următoarea fiică a bunicii mele, mai tânără decât mama mea, a fost Zlota. A fost căsătorită și a trăit împreună cu familia ei în casa bunicii. Cred că a avut un fiu. Îmi amintesc că a era bolnav, avea un tip de isterie. Avea crize. O dată, în timpul unei vizite, nu mi s-a permis să intru în camera lui: o femeie bătrână încerca să-l dezlege de un deochi. A trebuit să aștept până a terminat descântecul. Mătușa Zlota a murit în timpul evacuării din timpul Marelui Război Patriotic. Nu știu amănunte despre ce s-a întâmplat.

Yankel, fratele mamei, a murit în 1937. Atât e tot ce știu despre el. Nici despre sora mamei mele, Anna, nu dețin nici o informație. Shmil, alt frate al mamei, s-a născut în 1903. A fost un om bogat. Deținea o brutărie. Numele soției lui a fost Haya. Fiul lor, Semyon, era mai în vârstă decât mine cu cinci ani. Tot ce știu despre Mariasa, sora mamei mele, esta că s-a născut în 1906 și că înainte de război a locuit în casa bunicii.

Yoil, fratele cel mai mic al mamei, s-a născut în 1907. A fost comerciant de făină până când Basarabia a fost anexată de către Uniunea Sovietice [vezi Anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică] [4]. Și soția lui, Riva, s-a născut în Rezina. Părinții ei locuiau într-o casă mare de piatră în cartierul nostru. După război l-am întâlnit pe unchiul Yoil în Cernăuți. El a fost cel care mi-a povestit foarte multe lucruri despre istoria familiei. În timpul războiului unchiul Yoil și-a scurtat numele de familie de la Shafershuper la Shuper. Mai târziu, Yoil împreună cu familia lui s-au mutat la New York, SUA. Unchiul meu a murit în 2001. Riva și fiul ei Mihail trăiesc în New York. Primim de la ea scrisori în limba rusă.

Mama mea, Feiga Rybakova, a fost cea mai mare dintre copiii. S-a născut în Rezina în 1899. A fost înaltă, suplă și liniștită. Nu știu cât de educată era. Putea citi și vorbi în idiș, în rusă și ebraică. Nu știu cum s-au întâlnit părinții mei. Tatăl meu provenea din Rîbnița, un oraș pe malul opus al Nistrului [pe malul stâng al Nistrului, regiunea Transnistriei]. Cred că se cunoșteau de ceva vreme înainte ca să se căsătorească.

Știu foarte puține lucruri despre părinții tatălui meu. Tatăl lui, Samuel Rybakov, a trăit în Râbnița. La începutul secolului 20 a emigrat în SUA. Bunicul meu s-a căsătorit de două ori. S-a recăsătorit după ce prima lui soție a murit. Bunicul meu a avut mai mulți copiii în SUA, dar nu am reușit să îi localizez. Nu știu nimic nici despre prima lui soție, mama tatălui meu. Fratele mai mare al tatălui meu, Peisach Rybakov, a locuit în Odesa [în prezent Ucraina], la fel ca și sora tatălui meu, Sheiva. Numele soțului ei era Grisha [nume de alint pentru Grigoriy] Kolker. Fiica lor s-a numit Polina. Nu am avut nicio legătură cu ei înainte de 1940, când Basarabia aparținea României Mari.

Tatăl meu, Gersh Rybakov, s-a născut în 1894. A terminat școala în Rusia țaristă. Putea citi și scrie în rusă, era o persoană educată și avea acasă o colecție de carți în limba rusă. Tatăl meu trebuie să fi terminat ieșiva, fiindcă era învățător la heder în Rezina și cunoștea limba ebraică. Unchiul Yoil mi-a spus că în 1914, când a izbucnit Primul Război Mondial, tatăl meu s-a mutat la bunicul Samuel în SUA pentru a fugi de serviciul militar în armata rusă. Mama mea era pe atunci logodnica lui. S-a întors un an mai târziu și s-au căsătorit. Au avut o ceremonie tradițională sub chuppah. Nu ar fi putut fi altfel în acele vremuri. După nuntă părinții mei s-au stabilit în Rezina. Nu știu cum au supraviețuit revoluției [vezi Revoluția Rusă din 1917] [5], dar în 1918, când Basarabia a fost anexată de către România [vezi Anexarea Basarabiei de către România] [6], aveau trei copiii deja: Abram, fiul cel mare, s-a născut în 1915, sora mea Anyuta s-a născut un an mai târziu, iar fratele meu, Moisey, în 1918. Sora mea Nehoma s-a născut în 1922, Riva în 1924, apoi a urmat Betia în 1926, și Shmil în 1936. Pe 12 decembrie 1929 m-am născut eu, în Rezina. Părinții mi-au dat numele Isaac.

Inapoi sus

Copilăria

Rezina era un oraș evreiesc. Majoritatea populației erau evrei. Orașul era înconjurat de sate moldovenești: Stocnaia, care era la mai puțin de 1km depărtare; Cernoie de partea cealaltă a orașului și de râul Ciornaia. Evreii din Rezina erau mai cu seamă negustori și meșteșugari: tinichigii și croitori. Erau și medici evrei. Doctorul Grossman locuia aproape de unchiul Yoil, în centrul orașului, și mai era și doctorul Rapoport, care dupa Marele Război Patriotic s-a mutat în Soroca. În centrul orașului existau magazine, care erau deținute de evrei. Evreii nu lucrau sâmbăta și duminica. Comunitatea evreiască din Rezina era puternică. Evreii respectau cu strictețe toate tradițiile. Exista și o piață, care mai ales în zilele de târg era aglomerată. Surorile mele o ajutau pe mama la cumpărături. Era și un bulevard în centrul orașului, și un mic monument, care era dedicat fie în cinstea lui Carol, regele României [vezi regele Carol I] [7], sau a lui Ștefan cel Mare [Stefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504)]. În mahalaua Rezinei pe malul Nistrului exista o grădină mare, deținută de moșierul Pavlovsky. Trebuie să fi fost rus. Locuia în conac doar pe timpul verii. Strada Mostovaia, unde locuiam noi, era paralelă cu Nistrul, și apoi era strada Podgornaia în direcția centrului orașului. Primăvara Nistrul inunda multe străzi. Dacă vizitezi acum Rezina, vei vedea că orașul s-a extins pe deal.

Noi locuiam la primul etaj al unei case cu două etaje. Am cumpărat acest etaj de la proprietăreasa casei, care locuia la etajul al doilea. Însă ea nu a admis că era proprietatea noastră. Îmi amintesc că acest lucru reprezenta pentru ea un litigiu și era o stare destul de încordată între noi. Părinți mătușii Riva locuiau într-o frumoasă clădire de piatră cu două etaje, care era situată lânga casa noastră. Nu aveam grădină și nici măcar curte. Exista o șură, care era lipită de casa noastră, în care părinții mei creșteau o capră. Când au venit vremurile grele, familia a vândut capra. Erau trei sau patru camere, dar doar una dintre ele avea podele de lemn, celelalte erau de ciment. Camerele erau jilave. Aveam o sufragerie mai mare cu o masă în mijloc, suficient de mare pentru ca familia noastră de zece persoane să șadă acolo. Foloseam lămpi cu petrol ca să luminăm camerele. Îmi amintesc și de bucătărie, în care aveam o sobă rusească uriașă. [8]

Având în vedere că familia noastră era numeroasă, nu eram înstăriți. Tatăl meu lucra într-un heder și rudele noastre din SUA ne susțineau. Tatăl meu dădea și lecții private acasă. Elevii lui erau de diferite vârste, dar învățau împreună. Tata mă obliga să particip la aceste lecții și îmi amintesc că toți elevii erau mai în vârstă decât mine. Probabil că părinții băieților și comunitatea îl plăteau pe tata pentru munca lui. Încă întâlnesc oameni, care îmi spun că tata a fost învățătorul lor în heder. Tata era strict, dar nu îmi amintesc să îi fi bătut pe eleviii lui. Tata era scund, și chiar dacă această descriere nu corespunde imaginii unui evreu religios, nu cred că purta barbă ori mustață. Nici surorile mele nici eu nu avem o fotografie cu el. Tata avea acasă cărți religioase și literatură în limba rusă.

Mama mea era casnică. Era tăcută și conștiincioasă, și trebuia să fie așa, fiindcă avea mulți copiii. Îmi amintesc că citea foarte mult, iar când era necesar îl înlocuia chiar și pe tatăl meu la heder. Cred că știa ebraică.

În fiecare vineri mama cocea pâine pentru toată săptămâna. Făcea și prăjituri, și îmi amintesc de mirosul de mâncare din casă. Eram mulți și trebuia să gătească mult. Când ne așezam la masă, trebuia să fim rapizi și să ne luăm porția, fiindcă mâncarea nu stătea mult pe masă. Mama pregătea mâncare delicioasă: supă de pui sau de vită cu fasole, și pește umplut, pe care îl prepara ca și cotletul. Făcea și supă de pui cu tăiței de casă. Supă clară cu tăiței e mâncarea mea preferată. Sora mea mai mare o ajuta pe mama la gătit. Familia se aduna la masă la micul dejun, la prânz și la cină. Mama întindea o față de masă și fiecare dintre noi ocupa un loc la masă.

Când tatăl meu intra în sufragerie ne așezam la masă ca și cum am fi primit un ordin, deși cu siguranță nu ni se dădea nici un ordin. Tata recita binecunvântarea: nu îmi amintesc dacă o făcea zilnic, dar știu sigur că o spunea sâmbăta și de sărbători. De Sabat era întotdeauna carne la masă. Vineri dimineața era de datoria mea să merg la șohet ca să taie un pui. Îmi amintesc cum șohetul lua puiul, cum îl sacrifica și apoi cum îl atârna de picioarele legate ca să i se scurgă sângele. Avea de vânzare și carne de vită: trebuie să fi existat și un abator cușer în Rezina. Acasă vorbeam idiș. Tatăl meu se ruga dimineața și după masa. Mama mea avea un loc la sinagogă. De sărbători mergeam împreună cu tata la sinagogă. În Rezina cunosc doar sinagoga la care mergeam noi. La sinagogă mama ședea la etaj împreună cu celelalte femei.

De Roș Hașana mergeam să auzim sunarea din corn [shofar]. La sinagoga mai mergeam cu tata și de Iom Kipur, atunci când evreii trebuie să postească toată ziua. Eu eram doar un băiat și mama obișnuia să îmi dea ceva mâncare.

De Sucot mâncam în podul casei: acoperișul se putea deschide și noi îl decoram cu ramuri de copaci ca să facem o suka.

Deosebit de clar îmi amintesc de Hanuka. Era o sărbătoare veselă. Nu aveam o Hanukiya. Tăiam un cartof pe jumătate, îl scobeam, turnam puțin ulei și puneam un fitil înăuntru. Mama punea aceste lumănări pe pervaz, în așa fel încât să vadă toată lumea că sărbătoream Hanuka. Îmi amintesc cum primeam Hanuka gelt de la tata și de la unchii mei. Unchii mei nu aveau așa mulți copiii ca și părinții mei, așa că își permiteau să ne ofere nouă ceva bani. Eu economiseam ce primeam, ca să îmi cumpăr dulciuri.

De Purim mama făcea Hamantaschen. Oamenii se costumau și ieșeau pe stradă. Copiii se zbenguiau zornăind cu pârâitoarea. Tata mă lua cu el la sinagogă, ca să ascult Cartea Esterei. Băieții obișnuiau să pârâie și să strige când era menționat numele lui Haman.

Pesah era sărbătoarea principală, desigur. Mama făcea curățenie generală. Ce curățenie era! Aveam multe ustensile pe care mama le fierbea. Înainte de Pesah tata mătura hameț-ul de pe pervazurile ferestrelor. Aveam veselă specială pentru Pesah. De Seder tata se sprijinea de perne povestindu-ne istoria exodului evreilor din Egipt. Ținea ascunsă sub o perna o bucată de pască, iar acela dintre copii care o găsea, o primea cadou. Îmi amintesc cum mâncam cartofi, dupa ce îi înmuiam în apă sărată. Unul dintre frații mei mai mari, Abram sau Moisey, îl întreba pe tata cele patru întrebări tradiționale. Cu toții beam puțin vin. Eu aveam un mic pahar de vin doar al meu. Obișnuiam să înmoi pasca în acest vin și apoi să o mănânc. Avea un gust amar. Copiii mai mari râdeau de mine.

Mi s-a spus, că eram un băiat neastâmpărat. Obișnuiam să ma ascund ca să mănânc cârnaț care nu era cușer. Vecinul nostru moldovean avea o fermă de porci și un magazin, în care vindea carne de porc, jumări și cârnați. Mi-am cumărat un cârnaț de la magazinul lui cu banii economisiți în secret de la adulți. Nu eram singurul care cumpăra cârnați. Ascundeam acest lucru de tata; mama închidea ochiii știind că cârnații și jumările sunt bune pentru copiii. Totuși nu am avut niciodată carne de porc la masă: Doamne ferește!

Îmi amintesc bine prima vizită pe care i-am făcut-o doctorului Rapoport. Am urcat dealul de lângă orașul nostru, ca să verific cât de repede pot să alerg la coborâre. Când am ajuns la poalele dealului picioarele alergau singure pe poteca îngusta. Am căzut și m-am lovit la cap. Am fost dus la casa doctorului Rapoport. Pe birou avea o lampă cu petrol, a cărei sticlă avea o formă frumoasă. Avea un dispozitiv special pentru fixarea lățimii fitilului, care regla claritatea luminii. Așa de tare m-a captivat această lampă încât am uitat complet de durere. Doctorul mi-a spus să mă întind pe pat ca să coasă rana, dar de durere am sărit de pe pat, am lovit masa, lampa a căzut și sticla s-a spart. Doctorul a adus o altă lampă ca să își termine treaba. Încă mai cicatricea pe frunte.

Sora mea mai mare Anyuta e emigrat în Palestina în 1935 sau în 1936. A frecventat cursurile unei organizații [vezi taberele Hakșarah] [9] lângă Bălți, unde învăța agricultura. Înainte să emigreze s-a căsătorit de conveniență, fiindcă fetele ori băieții tineri nu avea voie să emigreze pe cont propriu. Numele soțului ei era Grisha. În Israel au divorțat. Anyuta și-a găsit un servici și s-a recăsătorit. Numele de familie al soțului ei a fost Rabinovich.

Fratele meu mai mare, Abram, a absolvit un gimnaziu în Rezina. În București [România] s-a licențiat și a devenit învățător într-un sat. Abram era îndrăgostit de Lusia, o tânără din orașul nostru. Tatăl ei era un negustor de tabac bogat. Abram și Lusia vroiau să se căsătoarească, dar tatăl meu s-a împotrivit. A spus că aparțineau două straturi sociale diferite. Abram și Lusia nu puteau să se căsătorească fără aprobarea părinților: aceasta era o regulă în toate familiile evreiești. Dar când Abram venea în vizita îa Rezina petrecea tot timpul în casa Lusiei. Fratele meu Moisey a absolvit o școala profesională în Rezina și a lucrat ca mecanic în București. Surorile mele Riva, Nehoma și Betia învățau pe vremea aceea la școală. În 1936 s-a născut fratele meu mai mic Shmil. A fost foarte iubit; îl strigam cu afecțiune Shmilik.

La vârsta de șapte ani am început să merg la școala elementară. Tatăl meu dorea ca să primesc o educație bună, firește. La școală erau copiii evrei și moldoveni. Am avut un prieten moldovean. Numele lui de familie era Borș. Începeam ziua cu rugăciunea ‘Tatăl nostru’, spusă pe românește. Toți copiii trebuiau să se roage, inclusiv copiii evrei. Îmi amintesc că o dată nu m-am purtat cum se cuvine în timpul rugăciunii: cineva m-a tras de mânecă ori eu l-am împins. Cred că eram un băiat neastâmpărat. Învățătorul nostru de științe ale naturii, Domnul Markov, m-a biciuit în fața clasei. Și vreau să va spun că era un bici serios. Pe atunci asta era o pedeapsă tradițională în școli. De asemenea ne puneau să stăm în genunchi la colț, pe grăunțe, ne loveau în palme cu rigla, ne pălmuiau sau ne trăgeau de urechi.

Inapoi sus

În timpul războiului

Când cuziștii [10] au venit la putere în România, anitsemitismul s-a extins și la noi în școală, ca de altfel peste tot. Un evreu putea fi bătut pentru simplul fapt că era evreu. Auzeam despre pogromurile care se întâmplau în Iași, dar la Rezina nu a fost nici unul. Erau doar afișe pe care scria ‘Aici se vorbește doar românește’, care erau răpândite peste tot: în locuri publice, în magazine și pe străzi. Era mai degrabă o discriminare atât împotriva evreilor cât și a rușilor, fiindcă limba rusă era limba oficială în Basarabia. [Limba rusă era predominantă îndeosebi în orașe: în mare parte a regiunilor rurale limba folosită era românește (moldovenește).] Când cuziștii au venit la putere, am început să ne simțim în primejdie.

În 1940, când Basarabia a fost anexata de Uniune Sovietică, i-am primit pe soldații sovieticii ca pe eliberatorii noștri. Tocmai terminasem clasa a treia — îmi amintesc acele momente foarte bine. Am fugit împreună cu ceilalți băieți la Nistru, ca să vedem trupele sovietice trecând din partea Rîbniței râul cu bacul. Mai târziu au reconstruit podul care înaite de 1918 lega Rîbnița de Rezina. Școala noastră a schimbat planul de învățământ trecând la limba de predare rusă. La vârsta mea nu am avut nici o problemă ca să schimb limba, mai ales că părinții mei vorbeau și citeau în limba rusă: aveam cărți rusești acasă. Fratele meu a revenit la Rezina și a mers să lucreze la fabrica de automobile Gorki din Rusia. Și sora mea Nehoma a mers să lucreze în Rusia. A lucrat la țesătoria din Ivanovo [în prezent Russia]. După terminarea școlii Riva a optat pentru un curs de tractoristă. După absolvirea cursului a lucrat ca tractoristă, cred că în satul Țarevca.

Fratele mamei Shmil împreună cu familia lui și cu alte familii înstărite au fost deportați în Siberia. Unchiul Shmil a murit în exil. Fiul lui Semyon s-a căsătorit în exil și s-a întors apoi în Moldova împreună cu soția și cu mama lui. Deportarea i-a salvat de fasciști. Mătușa Haya a trăit în Chișinău și Semyon împreună cu soția lui în Strășeni. A murit din cauza unei boli în anii 1980, iar mătușa Haya e emigrat în Israel. Și ea a murit.

Când a început Marele Război Patriotic în 1941 Abram a părăsit Moldova și s-a mutat cu familia Lusiei în Uzbekistan. Și părinții mei, Riva, Betia, Shmil și cu mine, ne-am grăbit să părăsim regiunea. Fiindcă podul peste Nistru fusese distrus de bombe, iar trebuia să ajungem la gara din Rîbnița, am trecut râul cu barcă. Din gară am luat trenul spre Razdelnaia, care era la 60 km depărtare de Odesa. De la Razdelnaia [în prezent Ucraina] ne-am mutat la Odesa, unde locuia unchiul Peisach Rybakow și mătușa Sheiva Kolker. Când ne-am mutat la Odesa doar unchiul Peisach și familia lui locuiau acolo. Mătușa Sheiva, soțul ei Grisha și fiica lor Polina părăsiseră deja orașul. Sheiva și familia ei s-au întors după terminarea războiului. Sheiva a murit în Odesa în anii 1960. Fiica ei, Polina, împreună cu familia ei locuiesc în Ierusalim.

Unchiul Peisach lucra ca hamal în port. Când a început Bătălia de la Odesa a luptat într-un batalion de luptă [11] împreună cu alți hamali. Fiul lui participa la săparea tranșeelor. Soția lui Lidia și fiica lui, a cărei nume nu mi-l amintesc, au rămas în oraș. Unchiul Peisach a fost rănit și evacuat din Odesa pe mare. Când s-a însănătoșit a mers pe front. După război s-a întors în Odesa, unde s-a recăsătorit. Pe cea dea doua lui soție nu o cunosc. Unchiul Peisach a murit în anii 1950.

În Odesa am locuit în casa unchiului Peisach, apoi mai târziu ne-am mutat în apartamentul mătușii Sheiva, care era vacant. Pe atunci Odesa era încojurată, iar singura modalitate de a fugi de acolo era pe mare. Așteptam și noi aprobarea de îmbarcare pe vapor, dar rândul nostru nu a mai venit: forțele armate aveau prioritate. Așa că am rămas în Odesa. După ce trupele sovietice au plecat, trupele românești care suferiseră pierderi mari, nu a intrat în oraș decât după o zi de așteptare și ezitare. Îmi amintesc de această zi foarte bine. Aveam unsprezece ani. Mă jucam împreună cu alți băieți. Am văzut oameni în apropierea pivniței unui bloc și m-am uitat și eu înăuntru. În apropiere era o biserică. Oamenii luau din pivniță saci cu pâine uscată. Am primit și eu unul, nu era greu, și l-am dus acasă. A picat la momentul potrivit, fiindcă după ce am părăsit casa unchiului Peisach, unde soția lui împărțea mâncarea tuturor, noi nu mai aveam nici un fel de provizii. Pe data de 16 octombrie trupele românești au intrat în Odesa [vezi ocupația românească a Odesei] [12]. Au lipit primele decrete ale autorităților ocupante pe pereți. Românii l-au luat pe tatăl meu și pe alți bărbați evrei la jandarmerie, de unde nu s-a mai întors. Pe data de 19 octombrie românii au emis un decret care dispunea ca toți evreii să-și împacheteze hainele și mâncarea, să lase cheile locuințelor în grija portarilor sau a administratorilor și să se îndrepte spre Dalnic [un sat la 15 km de Odessa], unde urmau să fie organizate lagăre de muncă.

Ne-am făcut bagajul și am ieșit. Eram cinci: mama, Riva, Betia, Shmilik și cu mine. Erau deja mulți oameni pe străzi. Pe drum am întâlnit-o pe Lidia și pe fiica ei. Românii și polițiștii direcționau oamenii de pe străzi, iar când am părăsit orașul, arăta ca un râu de oameni, care își cărau bagajele și copiii, și bătrâniii pe cărucioare. Era o zarvă asurzitoare care acoperea până și strigătele paznicilor. Când am ajuns la Dalnic ne-am adunat într-un loc abandonat împrejmuit de un gard de lemn și de turnuri de apărare cu mitraliere. Zona era luminată de reflectoare. Acolo l-am întâlnit și pe tata, care fusese adus de la jandarmerie. Toată lumea credea că acesta va fi sfârșitul. Oamenii își luau rămas bun de la cei dragi, plângând și țipând. În zori de zi gardienii i-au aliniat pe toți bărbații mai puternici, spunându-le că vor trebui să lucreze pe șantier. Acest șantier nu trebuie să fi fost foarte departe, fiindca nu după mult timp am auzit împușcături: au fost uciși cu toții.

Ne-au ordonat să mergem mai departe. Însă încotro mergeam? Eram o mulțime de oameni care mergeau; unii mureau pe drum din cauza bolii ori din cauza șocului suferit în ultimele zile. La un moment dat au trecut vagoane pe lângă coloana de oameni: tuturor celor care doreau să se urce, li se permitea să urce. Și eu am vrut să urc într-n vagon, chiar și Shmilik a vrut, dar tata nu ne-a dat voie. Aceia care au urcat în acele vagoane nici nu s-au mai întors. Probabil că românii nu îndrăzneau să omoare oamenii imediat, în fața tuturora. Îmi amintesc că o dată am înnoptat într-o fermă de vaci părăsită. Era toamnă, ploua și era frig. Oamenii au fost înghesuiți în clădire. Mirosul de bălegar s-a amestecat cu mirosul transpirației oamenilor. Dimineața am mers mai departe. Cu cât se făcea mai frig cu atât mai repede eram forțați să mergem. Probabil că ne obligau să mărșăluim ca să moară câți mai mulți oameni de moarte bună. Mulți cădeau și nu se mai ridicau. Toți își aruncau bagajul pe care luaseră de acasă.

Într-un final am ajuns la Bogdanovca [În Bogdanovca evreii au fost ținuți captivi de către jandarmeria română, de către poliția ucraineană și de către Sonderkommando R format din localnici de etnie germană]. Era o suprafață uriașă împrejmuită de un gard cu sârmă ghimpată și cu grajduri de porci. Familia noastră a primit un loc într-un grajd, în care fuseseră ținute scroafe. Erau încăperi pentru scroafe. Mătușa Lidia, fiica ei și cu mine am primit o astfel de încăpere. Ni s-a spus că putem aduce paie de afară. Am adus așadar paie și le-am pus pe jos. Nu am știut cât timp ne vor ține acolo. S-a dovedit că vom sta pentru o perioadă lungă. Nu primeam mâncare de nici un fel. Exista o fântână din care ni se permitea să scoatem apă. Iar eu am reușit să sap o gaură sub gardul de sârmă ghimpată, pe unde puteam merge la un câmp de varză din apropiere. Acolo scoteam din pământul înghețat cioturi de varză. Le mâncam. Ceilalți nu aveau nimic să mănânce.

Toate filmele despre Holocaust, cât de teribile ar fi ele, reflectă realitatea doar aproximativ. Realitatea a fost mult mai oribilă. Acest loc din Bogdanovca nu era un gheto. Era de neasemuit. Era un loc fără drepturi și reguli, unde oamenii erau exterminați fără motiv. În fiecare zi vagoanele cărau sute de trupuri neînsuflețite. Ca să nu moară în camerele în care locuiau deținuții își amplasau rudele muribunde pe hol. Deseori acești muribunzi nu aveau haine pe ei, fiindcă rudele lor le luau hainele ca să le schimbe pe mâncare. Sătenii din Bogdanovca obișnuiau să aducă mâncare la gardul de sârmă ghimpată ca să facă acest schimb. Mama mea și alte femei au descoperit o gaură în gard și mergeau în sat ca să aducă mâncare. Mamei mele îi era rușine să cerșească pentru mâncare, așa că se oferea să muncească. Ocazional sătenii o puneau să spele, iar ea, în schimbul pâinii și a cartofilor, le spăla hainele în apa rece ca gheața a Bugului. Ne aducea orice putea să facă rost. Tatăl meu a slăbit așa de tare încât nu a mai putut să se ridice în picioare.

La noi în grajd locuia un evreu în vârstă. Avea o soba ‘burjuica’ [sobă de oțel improvizată] cu un horn care scotea fumul pe geam. El le permitea deținuților să se încălzească la soba lui. Într-o zi grajdul nostru a luat foc. Nu cred că a fost din cauza sobei, dar oricare ar fi fost motivul, grajdul ardea. Paznicii ne-au spus: ‘Puteți să vă mutați în alt grajd.’ Chiar dacă sora mea mai mare, Riva, și cu mine l-am fi putut ajuta, tatăl meu nu a vrut să se mute. L-am văzut făcându-i un semn din mână mamei să aibă grijă de copiii. Când am plecat, am văzut un alt om în vârstă apropiindu-se de tata. A deschis o carte religioasă cu copertă neagră. Trebuie să fi fost o carte de rugăciuni. Mama ne-a dus în alt grajd. Când focul s-a stins și au mai rămas doar pietrele carbonizate, Riva m-a dus la locul incendiului și m-a întrebat: ‘Îți amintești de cărămida asta? Aici a fost camera noastră.’

Am mai rămas doar cinci: mama mea, Riva, Betia, Shmilik și cu mine. Mătușa Lidia și fiica ei muriseră. Într-o zi a venit o femeie care i-a spus Rivei să meargă în Bogdanovca în sat ca s-o îngroape pe mama. Cu o zi înainte mama mersese în sat, iar în timp ce spăla hainele pe malul Bugului un polițist a omorât-o cu patul puștii. Riva avea optsprezece ani. Cineva i-a spus că situația stă mai bine în Odesa, așa că a decis că trebuie să fugim la Odesa. Era iarnă și era multă zăpadă. Betia abia putea sta în picioare, iar Shmilik nu se putea mișca deloc. Eu eram mai mult sau puțin în regulă. Am decis ca Riva și cu mine să mergem. Când fratele meu a auzit că vom pleca, nu a vrut să ne lase mergem. L-am ridicat: era ușor ca o pasăre. Nu putea merge. Riva a decis să mergem.

Nu știu cât de mult ne-am îndepărtat de Bogdanovca, dar Riva a observat că nu mai pot continua să merg. Am înnoptat la o fermă. Îmi amintesc numele proprietarului: Savelîi Ișenco. Riva l-a rugat să mă aibă în grija câteva zile până se va întoarce după mine. Dacă situația evreilor din Odesa se va adeveri a fi mai bună, atunci se va întoarce după mine și vom merge să îi luăm și pe Shmilik și pe Betia cu noi. A plecat. După o săptămână Savelîi mi-a spus că vecinii au aflat de mine și că nu mă mai poate ține în casa lui. Trebuia să plec. Era în ianuarie 1942: era frig și era zăpadă. Savelîi m-a dus cu sania lui acoperindu-mă cu fân. Știam că Riva trebuie să fie în locuința lui Peisach, așa că m-am dus acolo. Vecina noastră, care era de etnie germană, m-a adăpostit. A avut nevoie de mult timp ca să mă convingă să intru: aveam păduchi. Gulerul de blană al hainei mele mișuna de insecte. Mi-a aranjat câteva paie într-o cutie de carton ca să dorm. Sunt recunoscător că nu a dat informații despre mine autorităților. Mi-a spus că Riva trebuie să vină la Odesa. E adevărat că au fost în jurul a zece zile în care evreii nu au fost persecutați, dar era doar un șiretlic făcut de Români pentru a le întinde o cursă evreilor din ascunzători. Când evreii au ieșit din ascunzișuri, cursa s-a închis. Am aflat că acești evrei au fost duși la Beriozovca și uciși.

Nu aveam de făcut nimic în Odesa, așa că m-am întors de unde am venit. Încă speram să o găsesc pe Riva, care trebuia să se întoarcă după mine la casa lui Savelîi. Speram că împreună vom putea să-i ajutăm pe Betia și pe Shmilik. Când am ajuns la ferma lui Savelîi, m-a dus și mi-a arătat un mormânt lângă cabana lui: ‘Riva a venit să întrebe de tine chiar în momentul în care coloana lor de marș trecea pe aici. Au omorât-o dimineața și am îngropat-o aici.’ I-am spus: ‘Nu am unde să merg. Voi merge unde este Betia și Shmilik.’ El m-a întrebat: ‘Înapoi la Bogdanovca? Acolo nu a mai rămas nimeni. Toți au fost uciși.’ Tocmai împlinisem doisprezece ani. Eram singur pe lume. Așa că m-am întors la Odesa unde m-au prins și m-au dus în ghetoul Slobodca [un sat la marginea Odesei].

Ghetoul se afla în clădirea fostei școli navale. Curtea era împrejmuită de un gard cu sârmă ghimpată iar la poartă erau paznici români. Exista un comandament românesc și un responsabil evreu în gheto. Hoinari ca mine erau duși la o cameră numită tezaurul. Am fost ținut acolo între șapte și zece zile, până când românii au anunțat că ne vor duce într-o colonie evreiască. Marșul era în direcția Beriozovca. Știam foarte bine ce însemna acest lucru. Am fugit din coloană. Unde era să merg? Dacă mă prindeau singur, m-ar fi omorât. Era mai simplu să mă întorc în gheto, unde am intrat sărind peste gard. Am fost dus din nou la tezaur.

Mai târziu i-au adunat pe toți deținuții ca să îi ducă într-o colonie evreiască. Am fost luat din nou și eu: și am evadat din nou. Așa s-a întâmplat de mai multe ori. Pe drum vorbeam cu românii. Unii dintre ei mi-au dat pâine, dar nu pot spune că erau mai buni decât germanii. Erau devotați datoriei lor: nu eșuau niciodată în exterminarea evreilor. Cine, în afară de niște ticăloși, ar fi omorât oameni fără motiv? Când a trecut iarna și s-a mai încălzit, m-am gândit că aș putea trăi pe câmp. Vă puteți imagina: singur, pe câmp, dar nu îmi era frică de animale sălbatice sau de întuneric. De oameni îmi era frică.

Ultima dată când am fost dus la tezaur m-am întâlnit cu un băiat. Era Yefim Nilva. Mi-a spus ‘Hai să stăm împreună. Haide să fim prieteni.’ Cineva i-a povestit despre mine. Yefim nu era așa de extenuat ca și mine. A fost adus în gheto de la închisoare. [În octombrie 1941 evreii din Odesa au fost încarcerați în inchisoarea din Odesa ținuți acolo până în decembrie.] Mama lui fusese ucisă în închisoare. Yefim se lăuda cu un document german, care atesta că era rus ori ucrainean, nu îmi amintesc prea bine. De asemenea mi-a demonstrat că nu e circumcis, pe când eu eram. Am crezut că el va fi zidul după care mă voi putea ascunde. Iar, fiindcă aveam experiență, l-aș fi putut ajuta și pe el să evadeze. Data următoare am evadat împreună, dar unde era să mergem? Știam că era un gheto evreiesc în Balta [la 180km de Odesa], așa că ne-am îndreptat într-acolo.

Am mers noaptea ca să evităm orice posibile confruntări. În timpul zilei stăteam în șuri. Câteodată mergem în sate ca să cerem de mâncare. Yefim vorbea cu săteni fiindcă eu graseiam “r”-ul. Pentru siguranța noastră eu trebuia să tac. Ca să identifice un evreu polițiștii obișnuiam să ordone unei persoane să spună ‘cucuruz’ [porumb]. Rârâitul era un indiciu al originii evreiești. Am încercat să găsim ceva de lucru în sate. Am inventat povestea că proveneam de la orfelinat: eu eram Ivan Ișenko și el era Fiodor Nilvin, iar fiindcă orfelinatele nu mai funcționau, aveam nevoie de mâncare. Probabil că oamenii își dădeau seama de adevăr, așa că ne spuneau că nu aveau de lucru. În sfârșit am ajuns la Balta, am găsit ghetoul, dar când am ajuns la gard, cei de acolo ne-au spus să ne îndepărtăm cât de repede putem, fiindcă gardienii îi omorau pe toți nou-veniții.

Ne-am întors pe drumul pe care veniserăm căutând de lucru în sate, până când am găsit de lucru la oficiul comunei Gandraburi [în prezent Ucraina]. Yefim era cel care vorbea. Le-a spus numele noastre: Ivan Ișenko și Fiodor Nilvin. Era o comună mare, formată înainte de război din doisprezece colhozuri [vezi colhoz] [13]. Eu am primit de lucru în colhozul Voroșilov [14], iar Yefim a fost trimis la colhozul ‘Krasnîi partizan’. Pe vremea ocupației românești comunele primiseră nume și fuseseră numerotate: comuna unu, doi, trei, etc, pe când oamenii le numeau ‘fostul colhoz.’ Eu urma să fiu cioban și să locuiesc într-o colibă de cărămidă și de lut împletit cu răchită, la cinci kilometri de comună.

Era o colibă veche, dar destul de stabilă. Lutul căzuse, dar răchita încă ținea coliba în picioare. Lângă magherniță era un staul cu 60 până la 65 de oi. Eu eram ciobanul, și mai erau doi oameni de serviciu, care obișnuiau să stea pe rând în colibă. O dată pe săptămână sătenii îmi aduceau mâncare: pâine și cartofi, pe care îi găteam. Sătenii aduceau și oile pe care eu trebuia să le îngrijesc și îmi aduceau și mie de mâncare. Aceasta era plata pentru munca mea. Yefim lucra pentru un fermier și locuia în casa acestuia. Stăpânul lui Yefim nu își asuma așa de multe riscuri, având în vedere că Yefim avea un certificat care atesta că era rus. În această perioadă, între 1942 primăvara și 1943 toamna, l-am întâlnit pe Yefim doar de două ori.

În toamna anului 1943 germanii și românii în retragere au luat oile cu ei. Am rămas singur în acea colibă. Câțiva săteni au trecut pe la mine. Probabil că au bănuit cine sunt, dar nu m-au dat în vileag. Mi-au spus că în comună există familii fără copiii, care m-ar putea adopta. Nu am îndrăznit să merg în sat, dar într-o zi am decis să merg la Ivan Ilici Barbul, care era o persoană onestă. Locuia împreună cu soția lui Agafia și cu încă o persoană vârstnică, mama lui sau a ei. Nu aveau copiii. M-a înregistrat pe numele lui de familie și mi-a dat numele de Ivan. Soția lui Agafia mi-a spus să o numesc mamă, iar pe soțul ei tată. Mi-a fost greu; așa că Ivan Ilici mi-a spus ‘Spune-i atunci stăpână și mie spune-mi stăpân.’ Cu femeia în vârstă nu m-am prea înțeles, nu înceta să tot bombăne despre mine. A murit pe vremea când germanii și românii erau în retragere, iar trupele sovietice au eliberat Gandraburi. Am rămas la părinții mei adoptivi. Prietenul meu, Yefim Nilva, s-a întors la Odesa, unde avea rudenii. A regăsit-o pe sora lui, și-a terminat școala și și-a făcut serviciul militar. S-a căsătorit. Soția lui Bella e evreică. Numele fiului lor e Alexandr. Sunt prieten de-o viață cu Yefim. Mi-e mai apropiat decât un frate. Ne întâlnim de Ziua Victoriei [15] în fiecare an.

Inapoi sus

După război

După eliberare m-am dus la școală ca să închei clasa a șasea. Ivan Ilici a fost mobilizat în armata sovietică. A murit la Iași [în prezent România] în toamna anului 1944. Agafia era epileptică și a trebuit să stau ca să am grijă de ea. Avea crize de epilepsie la fiecare două sau trei săptămâni, iar eu stăteam lângă ea, așteptând să își revină. Lucram mult în gospodărie și la câmp împreună cu Agafia. Să trăiești la sat presupune muncă grea. Fiind la școală m-am alăturat Komsomolului [16]. Eram dornic să învăț și îmi plăcea să citesc. Împrumutam cărți de la biblioteca comunei. Citeam orice pe ce puteam pune mâna. În clasa a zecea am citit în ziar și am auzit și la radio despre fondarea statului Israel. Uniunea Sovietică a încurajat acest eveniment și a fost printre primele state care au recunoscut Israelul ca stat. Am înțeles mai târziu că acest suport era fondat pe speranța că Israelul va deveni un stat socialist. Când Israel a luat-o în altă direcție, cele două state s-au înstrăinat. Cred că fondarea statului Israel este singura despăgubire a poporului evreu pentru milioanele de morți.

La Rezina m-am întors pentru prima dată după încheierea școlii cu speranța că unul dintre frații mei mai mari au supraviețuit. Aveam speranțe, dar mă și temeam că nu voi întâlni supraviețuitori. În Rezina mi s-a spus că fratele meu Moisei locuiește la Chișinău. L-am găsit imediat. Moisei mi-a povestit despre toate rudeniile noastre. Moisei fusese mobilizat în armata sovietica chiar la începutul războiului. A fost pe front până în anul 1945. A fost rănit grav în Polonia și internat la spital. După însănătoșire s-a dus în Uzbekistan ca să îl caute pe Abram. A găsit-o pe Lusia. Lusia și Abram trăiau împreună fără să fie căsătoriți. Lusia i-a spus lui Moisei că Abram a mers voluntar pe front și că a murit la Konigsberg [în prezent Rusia] în 1945. Moisei s-a întors la Rezina în 1945. Nu știa nimic despre mine și a crezut că am murit cu toții. Moisei s-a căsătorit cu Nina, o tânără din Rezina. A absolvit facultatea de drept, dar nu a profesat niciodată. Nu cunosc motivul. Probabil din cauza articolului 5 [17]. A lucrat într-un magazin de încălțăminte în Chișinău. A avut o fiică pe nume Faina, și un fiu Grigorii. După terminarea școlii Faina s-a căsătorit cu Grigorii Roș. Grigorii a terminat școala secundară și s-a căsătorit și el. Numele soției lui a fost Yelena. Moisei a fost operat în 1980, ca să-și îndepărteze schijele, pe care le avea încă din timpul războiului și care îl deranjau.

Sora mea Nehoma a locuit în timpul războiului la Ivanovo, unde s-a și căsătorit. Soțul ei, Semion Abramovici, a fost evreu. Nu au avut copiii. După război s-au mutat la Cernăuți.

După terminarea școlii am fost admis la facultatea de matematică de la universitatea din Chișinău, dar m-am îmbolnăvit imediat după admitere, așa că a trebuit să întrerup temporar studiile. De vreme ce puteam locui în căminul colegiului pedagogic m-am transferat mai târziu acolo. Apoi m-am mutat la departamentul fără frecvență, având în vedere că în anii 1940 și 1950 am lucrat ca profesor de matematică în Raspopeni. Aceasta a fost perioada luptei împotriva cosmopoliților [vezi campania împotriva ‘cosmopoliților’] [18]. Îmi amintesc de uciderea lui Michoels [19], și de Complotul Doctorilor [20]. Cu toate acestea am părerea mea despre ce s-a întâmplat. Nu aș denumi ce s-a întâmplat ca anitsemitism. Nu cred că Stalin era un antisemit. Era un politician și își îndepărta oponenții. A ucis mai mulți ruși și georgeni decât evrei.

Cred că Complotul Doctorilor a avut un temei politic. Poate a avut de a face cu fondarea statului Israel și cu popularitatea pe care Golda Meir [21], primul ministru al Israelului, a avut-o în rândul evreilor din Uniunea Sovietică. Nu cred că există cineva care să cunoască adevăratul motiv: trebuie scormonit în arhive pentru a afla un răspuns. Cred că aceste discuții despre un antisemitism la nivelul statului sunt puțin exagerate. Numărul evreilor era scăzut în proporție cu întreaga populație, dar dacă privim la statistici, vom vedea că doctorii, profesorii și inginerii evrei era mai numeroși decât cei de orice altă naționalitate.[Nota editorului: Intervievatul probabil că vrea să spună că numărul profesioniștilor și al intelectualilor de etnie evreiască din pozițiile înalte era mai ridicat decât al cel al celorlalte naționalități.] De exemplu, eu sunt evreu, și nu am ascuns niciodată acest fapt; am studiat și eu, și nu îmi amintesc de nici o atitudine preconcepută față de mine.

Îmi amintesc ziua morții lui Stalin, cum plângeau oamenii. Eu eram calm în privința asta: nu am avut de gând să mă obosesc din cauza asta. Datorită Congresului al XX-lea al Partidului din 1956 [22] și a publicării Raportului Hrușcev [23] am învățat multe lucruri noi. Ca mulți alții nu am avut habar despre ideea exterminării liderilor partidului, nu cunoșteam numărul lagărelor [vezi Gulag] [24], nici pe cel al prizonierilor, ori câți oameni au murit acolo. A fost un șoc pentru mine. A fost un șoc să aflu că oameni care, fiind comuniști, treceau Nistrul din Moldova [România] în Uniunea Sovietică, erau duși în lagărele lui Stalin. Situația din țară s-a schimbat după Congres, iar eu am intrat în partid în 1956.

După absolvirea facultății am început să lucrez ca director la școala din Raspopeni. Călătoream des la Chișinău, ca să îl văd pe fratele meu. Acolo, vizitând rudele îndepărtate, am întâlnit-o și pe viitoarea mea soție. Ea închiria de la ei o cameră. Numele ei era Liana Degtiar. Mi-a plăcut de Liana imediat, și mă întâlneam cu ea de fiecare dată când mergeam la Chișinău. În vara anului 1961 am mers la Crimeea cu vaporul. Am călătorit cu vasul până la Yalta [în prezent Ucraina] apoi am parcurs toată Crimeea. Am stat la Gurzuf, am urcat pe munți două zile, am vizitat Alușta, și am mers la Ievpatoria. Ne-am căsătorit în primăvară. Liana e mai tânără cu trei ani decât mine. S-a născut în București în 1933. Tatăl ei, Elih Degtiar, s-a născut la Soroki în 1903. A absolvit Universitatea din Cannes în Franța și a lucrat ca inginer șef la o companie la București. Mama ei, Sophia Degtiar, s-a născut în Bălți în 1908 și a terminat gimnaziul acolo. După ce s-au căsătorit a lucrat ca dactilografă la compania de transport feroviar din București.

Când Basarabia a fost anexată de către Uniunea Sovietică în 1940 familia Lianei s-a întors la Soroki. În timpul războiului au fugit la Kurgan, regiunea Tuba, în Tajikistan. În 1944, după ce Soroki a fost eliberat de către trupele sovietice, familia s-a întors la Soroki. Când ne-am întâlnit tatăl Lianei era lector la o școală agricolă, iar mama ei era casnică. Liana a absolvit Facultatea de Fizică din cadrul Universității din Chișinău, și a lucrat apoi ca și colaborator științific în laboratorul Institutului de Cercetări Electricotehnice. Am avut o nuntă liniștită. Prietenii noștri și colegii soției mele au venit la oficierea cununiei civile. Apoi am avut o mică petrecere în camera Lianei. Apoi am mers la Soroki în casa părinților Lianei, unde am petrecut împreună cu familia și cu cunoștințele lor. După nuntă m-am mutat la Liana.

Vizita sorei mele Anyuta din Israel în 1962 a fost o mare bucurie pentru mine. A zburat până la Odesa, și de acolo a călătorit la Chișinău. Asta s-a întâmplat imediat după nunta noastră. Era prima revedere de când emigrase. I-am spus povestea familiei noastre. Anyuta mi-a adus o poză cu Shmilik. Anyuta era căsătorită și avea trei fiii: Noah, Judah și Zvi. Locuiau în Rișon Le-Țion [în prezent Israel]. Soțul lui Anyuta cultiva și vindea portocale, iar fiii lor îl ajutau. Vă puteți imagina ce îngrijorat eram pentru rudele mele din Israel în perioada războaielor: Războiul de Șase Zile [25], și Războiul de Ramadan [vezi Războiul de Iom Kipur] [26]. Ascultam BBC și Vocea Americii. La începutul anilor 1970 sora mea Nehoma împreună cu soțul ei Semion Abramovici au emigrat în Israel. Locuiesc la Rișon Le-Țion. Acum sunt neliniștit de fiecăre întâmplare, de fiecăre atac terorist, mai mult decât sunt ei. Îi admir pe israelieni: locuiesc și lucrează în ciuda atacurilor teroriste. Trăiesc cu frică, dar nu se panichează.

În timpul în care am fost director de școală, mi s-a oferit o poziție la Comitetul Raional al Partidului, dar Liana considera că trebuie să mă concentrez pe știință. A insistat să urmez cursuri postuniversitare. M-am înscris la cursurile postuniversitare ale Academiei de Științe Pedagogice din Moscova [în prezent Rusia] și am locuit într-un cămin în Plușiha [un district în partea istorică a Moscovei] la începutul anilor 1960. Acolo erau studenți la cursurile postuniversitare din toată Uniunea Sovietică, așa că formam un grup internațional complet: din Tadjikistan, Kazahstan, Ucraina, și eu un evreu din Moldova. Profesorii noștri, care erau angajați ai Institutului de Tehnici de Predare a Matematicii, erau specialiști extrem de bine pregătiți. Se înțelegeau bine și cu studenții și cu lectorii. Eu studiam în Biblioteca de Stat a Uniunii Sovietice numită după Lenin [actualmente Biblioteca Națională a Rusiei]. Bibliografi extrem de pricepuți m-au ajutat la găsirea cărților de care aveam nevoie, ori dacă era necesar la procurarea lor din altă parte. Dacă cartea era rară, îmi trimiteau o copie. Am studiat și la biblioteca Academiei de Științe Pedagogice Ușinski. Și acolo lucrau consultanți științifici, care oferau ajutor studenților în diferite probleme. Am consultat un specialist în tehnici de predare a matematicii în școlile polone. Încă le sunt recunoscător multor specialiști pentru suportul lor.

Fiul nostru Alexandr s-a născut în 1963. Liana lucra, iar eu primeam o bursă de studii postuniversitare. Părinții Lianei ne-au susținut foarte mult. Liana mergea des la Moscova în călătorii de afaceri, timp în care părinții ei aveau grijă de Alexandr. Întotdeauna ne bucuram de revedere. Mergeam la expoziții de artă, la teatru sau ne plimbam prin Moscova. În acele câteva zile Liana cheltuia toții banii pe care eu îi economisisem în ultima lună.

După ce am terminat cursurile postuniversitare m-am întors la Chișinău, unde am lucrat ca și colaborator științific senior la Institutul de Cercetare Științifică a Pedagogiei. Mă ocupam de metodologia predării matematicii. Eram implicat în munca de cercetare științifică. Am publicat o carte: “Elemente de geometrie în școala primară”. În 1968 mi-am susținut lucrarea de disertație [vezi gradul de doctor sovietic/rusesc] [27] în Moscova. Institutul nostru de cercetare științifică aparținea Ministerului Educației al Uniunii Sovietice, care sub îndrumarea academicianului Kolmogorov [Kolmogorov, Andrei Nikolaevici (1903-1987): matematician rus, fondatorul școlii științifice în teoria probabilității și teoria funcțiilor] a inițiat introducerea unui plan de învățământ nou în predarea matematicii în școli, bazat pe experiența școlilor franceze.

Vechiul plan de învățământ și manualele au fost schimbate radical, începând cu clasa întâi. Elemente de matematici superioare au fost introduse în ciclul secundar: teoria mulțimilor, integrale, derivative etc. Asemenea schimbări au impus pregătirea profesorilor. Eu eram implicat în pregătirea lor: pregăteam cursuri, scriam scrisori de aplicație, țineam cursuri, vreau să spun că eram implicat direct în pregătirea profesorilor și în dezvoltarea noilor manuale. Era mult de lucru în această direcție, dar din păcate a existat și opoziție la aceste reforme din partea Academiei de Științe a Uniunii Sovietice. Această reformă a fost în vigoare doar zece ani: din 1967 până în 1976, când școlile au revenit la vechiul planul de învățământ. În prezent a fost introdus un nou plan de învățământ și manuale noi, și din nou această reformă se bazează pe influneța franceză.

Paralel cu munca la academie, predam și la Institutul de formare continuă a învățătorilor, și la Colegiul Pedagogic din Tiraspol. Călătoream la Tiraspol pentru o zi, ca să țin cursuri studenților. Îmi lua o oră cu trenul. Biletul mă costa trei ruble. Mă întorceam la Chișinău după masa. Îmi plăcea să predau și mă înțelegeam bine cu colegii și studenții mei. Mă întâlnesc cu unii dintre ei și acum. Întotdeauna după servici petreceam timp cu Alexandr, învățându-l lucruri. Experiența mea pedagogică mi-a fost foarte de folos. Alexandr a terminat prima și a doua clasă într-un singur an, dar soția mea considera că îl suprasolicitam pe băiat. Oricum, știam că dacă copilul se descurcă, totul e în regulă. Nu e bine, când lucrurile sunt prea ușoare ori prea grele. Când mi-am dat seama că Alexandr se descurcă cu solicitărilei clasei întâi și că începe să-și piardă interesul la ore, l-am transferat în clasa a doua. I-a trebuit ceva timp pentru a-i ajunge pe colegii lui din urmă, dar s-a descurcat foarte bine. Învățătorii îl lăudau.

L-am învățat pe Alexandr să urmeze un program strict: la ora zece trebuia să meargă la culcare. O dată în clasa a cincea a avut probleme: s-a jucat în curte și nu și-a făcut temele. ‘Nu pot merge la culcare, trebuie să îmi fac temele,’ mi-a spus. I-am spus că nu contează. Așa că l-am trimis să meargă la culcare. I-am spus că ar fi trebuit să își facă temele mai repede. Asta l-a învățat să își facă temele la timp. Învățătorii sunt foarte importanți la școală, și atitudinea elevilor față de ei e la fel de importantă. În familia noastră am încercat întotdeauna să susținem autoritatea învățătorilor. Alexandr a fost bun la matematică, așa că l-am transferat la altă școală la profilul de matematică. Era un băiat sociabil și avea mulți prieteni.

Liana era supervizorul laboratorului în institutului unde lucra. În paralel își pregătea lucrarea de disertație. În ianuarie 1969 a obținut diploma în științe tehnice. În același an, în decembrie, ni s-a născut cel de-al doilea fiu, Boris. Spre deosebire de Alexandr, Boris era un individualist. Nu dorea să meargă la grădiniță și orice efort al colegilor mei de a-l convinge să accepte să meargă la o gradiniță oarecare a eșuat. Totuși, a mers la școală fără nici o problemă, dar s-a îmbolnăvit când era în clasa a treia. A avut oreion, de altfel o boală obișnuită la copiii, dar a făcut complicații și a căzut în comă pentru mult timp. Slavă Domnului că doctorii au reușit să îl salveze. După această boală a învățat la fel de bine ca și fratele lui mai mare și a reușit chiar să intre într-o clasă de matematică.

Familia noastră petrecea vacanța de vară împreună. Locul nostru preferat era Odesa și suburbia Odesei: Cernomorka, Sergheevca și Karolino-Bugaz. Uneori părinții Lianei veneau împreună cu noi. Vizitam și Soci, Suhumi și Ialta, închiriind o cameră, așa cum obișnuia să facă toată lumea. Câteodată mergeam la Odesa la sfârșit de săptămână: colegii mei împreună cu familiile lor se adunau, închiriau un autobus și mergeau în weekend la mare. Transportul, mâncarea și călătoritul nu erau scumpe. Citeam foarte mult în timpul vacanțelor. Cititul era foarte popular: citeam ziare, reviste și literatură. Am strâns o colecție mare de cărți în limba rusă. Liana și cu mine aveam și manuale științifice și cărți de referință în colecția noastră. Acum că ne gândim să emigrăm în Israel, Liana și Boris discută mult cu privire la cărțile pe care ar trebui să le luăm cu noi. Liana îl trimite pe Boris la depozitul de reciclat hârtie cu cărțile pe care ea le consideră de prisos, dar el le aduce înapoi acasă și o numește pe mama lui în glumă un inchizitor al secolului 21.

În 1978 părinții Lianei au schimbat apartamentul lor din Soroki pe unul din Chișinău și s-au mutat aici. Mama ei, Sophia Degtiar, a murit la sfârșitul lunii martie 1988, și am înmormântat-o la Doina [cimitir în Chișinău], în secțiunea evreiască. Tatăl Lianei a murit în februarie 1992. Și el a fost înmormântat în cimitirul Doina.

Alexandr a terminat școala în 1979, iar noi am dorit să își continue studiile. Era bun la științele naturii și la matematică. A intrat la Facultatea de Biologie la Universitatea de Stat din Moscova.

Când era student în anul patru s-a căsătorit cu colega lui Tatiana Yailenko în ianuarie 1983. Ea este din Donețk [în prezent Ucraina]. Mama ei este ucraineancă iar tatăl ei este grec. Au avut o petrecere de nuntă mică: la petrecere au participat doar colegii lor, părinții Tatianei, Liana, Boris și cu mine. Am aranjat petrecerea la cantina unui cămin studențesc. Au primit o cameră în Casa postuniversitarilor [unul dintre căminele confortabile ale universității din Moscova]. Am râs când m-am uitat la etajele superioare ale acestui cămin [o clădire de doisprezec etaje]: se pot vedea scutece și haine de copiii atârnate la uscat — nu e rău pentru studenți! În decembrie 1983 s-a născut nepotul meu Leonid. Tatiana era în anul cinci. Și-a luat concediu maternal ca să aibă grijă de bebeluș. Mama ei a venit de la Donețk ca să o ajute. Alexandr era foarte atașat de fiul lui și câteodată chiar se certa cu soacra lui în privința educației băiatului. Sasha [nume de alint pentru Alexandr] și-a terminat studiile postuniversitare la Moscova, iar în 1988 s-a mutat împreună cu Tatiana la Chișinău. La vremea aceea cumpărasem un apartament cu trei camere și dădusem fostul nostru apartament de două camere și mobila copiiilor. Sașa a început să lucreze la Academia de Științe din Moldova. La sfârșitul anilor 1980 Liana și cu mine ajunsesem la vârsta pensionării [în Uniunea Sovietică vârsta pensionării pentru bărbați era de 60 de ani, iar pentru femei de 55 de ani], dar am continuat să muncim.

După terminarea școlii Boris a urmat Facultatea de Fizică la Universitatea din Chișinău. După graduare a lucrat la Institutul de Cercetări Electricotehnice, unde lucra și Liana. Încă lucrează acolo și îi place foarte mult munca pe care o face. Boris nu e căsătorit.

În 1992 sora mea ne-a invitat pe soția mea și pe mine în Israel. Anyuta ne-a cumpărat biletele. Am zburat cu avionul până acolo. Sora mea și cu familia ei ne-au așteptat la aeroportul din Tel Aviv [în prezent Israel]. Vă puteți imagina ce întâlnire! A fost reuniunea familiei noastre mari: nepoții mei Noah, Judah și Zvi, soțiile lor, părinții soțiilor lor, mulți copiii și nepoți. Nici nu i-am putut număra pe toți. Anyuta este străbunică. Părinții le-au oferit fiecărui fiu ‘pardes’, adică o parcelă de pământ cu o grădină cu portocali. O dată ne-am întâlnit, când Noah a împlinit 56 de ani. Altă dată ne-am adunat la casa lui Judah. Avea o curte mare și o mașină de sortat portocale și mandarine. A montat mese ca să poată încăpea toată familia în curtea lui. Atunci am simțit ceva, e greu de descris cum m-am simțit, e greu de găsit cuvintele potrivite. Când ne-am așezat cu toții la masa, mi-am amintit de familia noastră mare, de faptul că nu mai sunt singur: am așa de mulți oameni dragi, care mă iubesc și care își amintesc de mine. Totuși, am fost puțin jenat că exista o barieră lingvistică între mine și rudele mele numeroase. Ei vorbeau engleză și ebraică, dar eu nu cunosc limbiile acestea. Anyuta și cu mine am vorbit puțin pe românește și pe idiș. Le-am promis nepoților mei, că data viitoare când îi voi vizita voi vorbi engleză și ebraică.

Împreună cu Liana am stat în Israel două luni. Am călătorit în toată țara. Uneori Noah ne conducea în mașina lui. Ne-a arătat biroul lui din port: face afaceri cu exportul de portocale. Am călătorit la Ierusalim și am mers la Yad Vashem [28], și la Zidul Plângerii. Singurul loc pe care nu l-am vizitat a fost un kibbutz, cu toate că eram curios să văd unul, având în vedere că sora mea a lucrat într-unul când a emigrat în Palestina. Cunoștințele mele care lucrau în kibbutz mi-au povestit ca kibbutzim trec printr-o perioadă grea, dar că încă reprezintă baza agricolă a Israelului. În 1992 fratele meu mai în vârstă Moisei, soția lui Nina, copiii lor Faina și Grigorii împreună cu familiile lor au emigrat în Israel. S-au stabilit la Netania. Nina a murit în 2003. Am vizitat Israelul din nou în 1995 și în 1998. Am locuit la Moisei în Netania. Nu am învățat engleză ori ebraică. E greu să înveți o limbă străină la vârsta mea. Însă copiii și nepoțiii lui Moisei își aminteau încă limba rusă și erau întotdeauna dispuși să mă ajute.

În 1993 fiul nostru Alexandr s-a mutat la Leningrad și a început să lucreze în laboratorul de biofizică al Institutului Academic. A divorțat de Tatiana și le-a lăsat apartamentul ei și fiului lor. Păstrăm legătura cu Tatiana. E o persoană prietenoasă. Nepotul nostru Leonid ne vizitează des. E student la Facultatea de Matematică la Universitatea din Chișinău. Alexandr s-a recăsătorit la Leningrad. Cea de-a doua soție, Olga Ivanova, e rusoaică. Abia reușeau să se descurce cu cât câștigau. Într-o zi, la o conferință științifică în Leningrad, au fost prezenți și reprezentanți ai statului Israel. I-au oferit lui Alexandr o poziție la Universitatea din Tel Aviv. Olga l-a urmat pe Alexandr în Israel. În 1997 s-a născut fiul lor Ilia. Liana a mers în Israel ca să aibă grijă de bebeluș. A stat acolo timp de trei luni și s-a întâlnit cu rudele ei: surorile tatălui ei, nepoatele și nepoțiii ei locuiau în Israel.

După perestroică [29] Partidul Comunist a fost interzis în Moldova [Nota editorului: În realitate Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a încetat să existe în 1991, după disoluția Uniunii Sovietice.], iar autoritățile au început să modifice istoria urmând valul de anticomunism. A existat un decret de anexare a Moldovei la România. Mass media l-a lăudat pe Antonescu [30] și chiar urmau să-i construiască un monumet în Chișinău. Au fost discuții și chiar au strâns bani. I-au numit pe românii, care au venit aici împreună cu trupele germane, eliberatori. Imaginați-vă cum m-am simțit: acești români ‘eliberatori’ mi-au ucis părinții, trei surori și fratele în vârstă de șase ani, plus mii de evrei. Cred că Gorbaciov [31] și Elțin au așezat propria prosperitate mai sus decât cea a statului. Desigur, au existat destule motive pentru disoluția Uniunii Sovietice, dar cum au putut-o iniția, dacă 76 procente din populație a votat pentru menținerea Uniunii Sovietice? [Participarea la referendumul din 17 martie 1991 cu privire la menținerea Uniunii Sovietice ca stat unic și indivizibil a fost de 174 de milioane (80 de procente din populația totală). Din toți participanții 112 de milioane sau 76.4 procente au votat pentru menținerea Uniunii Sovietice].

În anii 1990, după perestroică, a început să reînvie și viața evreiască din Chișinău. În timpul Uniunii Sovietice a fost fondată o asociație a foștilor deținuți din ghetouri evrei și de alte etnii. Mai târziu, a fost desființată, iar acum sunt membru al asociației evreiești. Ulterior au fost înființate și organizații evreiești în Chișinău: Centrul Cultural Iudaic și Centrul Comunității. Evreii au început să celebreze împreună sărbătorile evreiești. Îndeosebi după ce comuniștii au obținut majoritatea în parlamentul Moldovei viața evreiască a renăscut. [Probabil că intervievatul vrea să spună că comuniștii, fiind internaționaliști din oficiu, au fost mai atenți la coexistența diferitelor naționalități în stat.] Cred că situația evreilor s-a îmbunătățit. Înainte, când în multe domenii de activitate evreii erau separați de restul populației Moldovei, nu era bine.

Când comuniștii au venit la putere, moldovenii au început să se gândească la victimele fascismului. Ziarul nostru local, ‘Yevreiskoe mestechko’ [Orașul evreiesc], a scris despre o inițiativă privată a unui muzeu al Holocaustului în Edineț. Este extraordinar că acest muzeu a fost înființat de un moldovean, director al unei școli locale. Cred că e important, având în vedere că evreii au fost dintotdeauna cetățeni activi în Moldova: medici, profesori și meșteșugari. Acum s-au inițiat cercătări și în alte orașe, în care au fost exterminați evrei. Se caută cei drepți [vezi Drepți între Popoare] [32], care au salvat evrei și se înființează un muzeu ca acesta.

Hesed Jehudah [33], o organizație de caritate evreiască, e foarte eficientă. Uneori aud sau citesc în ziar despre oameni care bombăne despre mâncare, că nu ar fi așa de gustoasă. Eu cred că nu au motiv să se plângă. Hesed face o treabă foarte bună. Voluntarii lor numeroși lucrează neobosiți și ajută mii de evrei. Soția mea și cu mine primim pachete cu mâncare în fiecare lună. Timp îndelungat am refuzat să primim astfel de pachete, crezând că există evrei, care sunt într-o situație mai dificilă decât a noastră. De asemenea, ca fost deținut minor într-un gheto, primesc și o pensie de la Claims Conference [“Conference on Jewish Material Claims against Germany”. A fost înființată în anii 1950 pentru a asigura sprijin victimelor Holocaustului.]. Toate rudele noastre locuiesc în Israel. Și noi ne gândim să emigrăm în Israel.


Inapoi sus

Glosar

[1] Cantonist: Cantoniștii erau copii evrei, care erau recrutați de instituțile militare în Rusia țaristă, cu intenția de a-i forța prin condițiile de trai să îmbrățișeze creștinismul. Recrutarea pentru instituțile cantoniste a fost impusă foarte riguros în prima jumătate a sec. XIX-lea. Această procedură a fost desființată în 1856 sub Alexandru II. Serviciul militar obligatoriu pentru evrei a fost introdus în 1827. Evreii între vârsta de 12 și 25 de ani puteau fi recrutați, iar cei sub 18 ani erau plasați în unități de cantoniști. Autoritățile comunale evreiești erau obligate să respecte o cotă anume de recruți pentru armată. Cota mare care era impusă, condițiile severe ale serviciului militar, și cunoașterea faptului că cel incorporat nu va putea practica regulile religioase evreiești și că va fi rupt de familie, îi determinau pe cei care puteau fi recrutați să scape. Astfel, conducătorii comunității îndeplineau cota impusă trimițând copiii celor mai sărace familii.

[2] Basarabia: Zonă istorică între Prut și Nistru, în partea de sud a regiunii Odesa. Basarabia a fost parte din Rusia până la Revoluția din 1917. În 1918 a fost declarată republică independentă, iar mai târziu a fost unită cu România. Tratatul de la Paris (1920) a recunoscut unificarea, dar Uniunea Sovietică nu a acceptat-o niciodată. În 1940 România a fost forțată să renunțe la Basarabia și la nordul Bucovinei în favoarea Uniunii Sovietice. Cele două provincii numărau 4 milioane de locuitori, majoritatea români. Chiar dacă România a reocupat o parte a teritoriului în cel de-al Doilea Război Mondial în Tratatul de Pace din 1947 s-a recunoscut apartenența lor la Uniunea Sovietică. Astăzi aceste teritorii sunt parte din Moldova.

[3] Marele Război Patriotic: În data de 22 iunie 1945, la ora 5 dimineața, Germania nazistă a atacat Uniunea Sovietică fără să-i declare război. Acesta a fost începutul așa numitului Mare Război Patriotic. Blitzkrieg-ul germanilor, cunoscut ca Operațiunea Barbarosa, aproape că a reușit să distrugă Uniunea Sovietică în lunile următoare. Surprinse pe nepregătite, forțele sovietice au pierdut armate întregi și cantități uriașe de echipament în prima săptămână a asaltului german. În noiembrie 1941 armata germană a cucerit Ucraina, a asediat Leningradul, cel de-al doilea oraș ca mărime al Uniunii Sovietice, și amenința până și Moscova. Pentru Uniunea Sovietică războiul s-a încheiat la 9 mai 1945.

[4] Anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică: La sfârșitul lunii iunie 1940 Uniunea Sovietică a cerut României să își retragă trupele din Basarabia și să renunțe la teritoriile anexate. România și-a retras trupele și administrația în aceași lună iar între 28 iunie și 3 iulie sovieticii au ocupat regiunea. În același timp România era obligată să renunțe la nordul Transilvaniei în favoarea Ungariei și la sudul Dobrogei în favoarea Bulgariei. Aceste pierderi teritoriale au influențat într-o mare măsură politica României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

[5] Revoluția Rusă din 1917: Revoluția prin care regimul țarist al Imperiul Rus a fost răsturnat, și înlocuit de conducerea Bolșevicilor sub Lenin. Cel două etape ale revoluției au fost: Revoluția din februarie, care a fost declanșată de lipsa hranei și a combustibilului din timpul Primului Război Mondial, când țarul a abdicat și un guvern provizoriu a preluat puterea. A doua fază s-a consumat sub forma unei lovituri de stat inițiată de Lenin în octombrie/noiembrie (Revoluția din octombrie) constând în preluarea puterii de către bolșevici.

[6] Anexarea Basarabiei de către România: În timpul zilelor haotice ale revoluției sovietice adunarea națională a moldovenilor convocată la Chișinău a decis pe data de 4 decembrie 1917 proclamarea unui stat moldovenesc independent. Ca să împiedice aspirațile la autonomie Rusia a ocupat capitala Moldovei în ianuarie 1918. La cererea disperată a Moldovei armata României învecinată au intrat în Chișinău în aceași lună recapturând orașul de la bolșevici. Acesta a fost un pas decisiv pentru unirea cu România: moldovenii au acceptat anexarea fără alte condiții preliminare.

[7] Regele Carol I: 1839-1914, Domnitorul României (1866-1881) și Regele României (1881-1914). A semnat cu Austro-Ungaria un tratat politico-militar (1883), la care au aderat și Germania și Italia, legând astfel România de Puterile Centrale. Sub domnia lui a avut loc Războiul de Independență (1877). A insistat ca România să participe la Primul Război Mondial de partea Germaniei și a Austro-Ungariei.

[8] Sobă rusească: Sobă mare de piatră alimentată cu lemn. De obicei era construită într-un colț al bucătăriei și era folosită la încălzirea casei și la gătit. Avea o bancă, care era folosită în timpul ierni de copiii și de adulți ca pat.

[9] Taberele Hakșarah: Tabere de antrenament organizate de zioniști, unde tinerii evrei din diaspora erau antrenați intelectual și fizic, în special în agricultură, pentru colonizarea Palestinei.

[10] Cuzist: Membru al unei organizații fasciste românești denumită după Alexandru C. Cuza, unul dintre cei mai fervenți lideri fasciști din România, care era cunoscut pentru șovinismul și antisemitismului lui fără scrupule. În 1919 Cuza a înființat LANC, care în 1935 a devenit Partidul Național Creștin cu un program antisemit.

[11] Batalion de luptă: Corp de armată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial format din voluntari. Soldații din care era compus patrulau în orașe, săpau tranșee și păzeau clădirile de raiduri aeriene din timpul nopții. În asemenea batalioane se înrolau de obicei studenții.

[12] Ocuparea Odessei de către Armata Română: trupele Armatei Române au ocupat Odesa în octombrie 1941. Imediat au aplicat măsuri anti-evreiești. După masacrul evreilor din Odesa, ordonat de Antonescu, forțele românești au deportat supraviețuitorii în lagărele din districtul Golta: 54.000 în lagărul Bogdanovca, 18.000 în lagărul Ahmetcetca, și 8000 în lagărul din Domanevca. În Bogdanovca toți evreii au fost împușcați, la acest masacru participând jandarmeria românească, poliția din Ucraina și Sonderkommando R, format din etnici germani. În ianuarie și februarie 1942, 12.000 de evrei ucrainieni au fost uciși în celelate două lagăre. În total au fost uciși 185.000 de evrei ucrainiei de către unități militare românești și germane.

[13] Colhoz: Politica colectivizării treptate și voluntare a fost adoptată în Uniunea Sovietică în 1927 pentru a încuraja producția de alimente, în același timp eliberând forță de muncă și capital pentru dezvoltarea industrială. În 1929, cu doar 4% din gospodări în colhozuri, Stalin a ordonat confiscarea pământurilor, uneltelor și animalelor țăranilor. Colhozul a înlocuit gospodăria de familie.

[14] Voroșilov, Kliment Efremovici (1881-1969): comandant militar și politician sovietic. A fost un revoluționar activ înainte de Revoluția din 1917 și un comandant remarcabil în Armata Roșie în Războiul Civil Rusesc. Ca și comisar pentru afaceri militare și maritime, mai târziu și de apărare, Voroșilov a contribuit la reorganizarea Armatei Roșii. A fost membru al Politburoului al Comitetului Central al Partidului Comunist începând cu anul 1926, și membru al Sovietului Suprem din 1937. A fost dat afară din Comitetul Central în 1961, dar reales în 1966.

[15] Ziua Victoriei (9 mai): Sărbătoare națională, care comemorează înfrângerea Germaniei naziste și sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, și onorează soldații sovietici care au murit în război.

[16] Comsomol: Organizație de tineret a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice înființată în 1918. Misiunea Comsomolului era de a răspândi ideile comunismului și de a-i implica pe muncitorii și țăranii tineri în construirea Uniunii Sovietice. De asemenea Comsomolul intenționa să ofere o educație comunistă tinerilor muncitor implicându-i în lupta politică, care era suplimentată de educație teoretică. Comsomolul era mai popular decât Partidul Comunist, fiindcă țelul educării oamenilor putea fi acceptat și asumat și de către tineri proletari neinițiați, pe când membri de partid trebuiau sa aibă o minimă pregătire politică.

[17] Articolul 5: Acesta se referă la factorul naționalității, care era menționat pe cererile de angajare. Evreii, care în Uniunea Sovietică erau considerați o naționalitate aparte, nu au fost favorizați în această privință de la finele celui de-al Doilea Război Mondial până la sfârșitul anilor 1980.

[18] Campania împotriva ‘cosmopoliților’: Această campanie împortiva ‘cosmopoliților’, adică a evreilor, a fost inițiată în diverse articole ale organului central al Partidului Comunist în 1949. Campania a fost direcționată înainte de toate împotriva intelectualilor evrei și a fost primul atac public împotriva evreilor sovietici ca și evrei. Scriitorii ‘cosmopoliți’ erau acuzați că urau poporul rus, că suportau sionismul etc. Mulți scriitori de limbă idiș, ca de altfel și liderii Comitetului Evreiesc Antifascist au fost arestați în noiembrie 1948 sub acuzația că întrețin legături cu Sionismul și cu ‘imperialismul’ american. Au fost executați pe ascuns în 1952. Complotul doctorilor a fost inițiat în ianuarie 1953. Un val de antisemitism s-a răspândit în întreaga Uniune Sovietică. Evreii erau demiși din funcțile lor, și s-au răspândit zvonuri despre o iminentă deportare în masă a evreilor în partea de est a Uniunii Sovietice. Moartea lui Stalin în martie 1953 a pus capăt acestei campanii împotriva ‘cosmopoliților’.

[19] Michoels, Solomon (1890-1948) (născut Vovsi): Un mare actor sovietic, producător și pedagog. A lucrat la Teatrul Evreiesc de Stat din Moscova (unde a fost regizor începând cu anul 1929). A regizat lucrări filozofice, intense și monumentale. Michoels a fost ucis la ordinul Ministerului Securității Statului.

[20] Complotul doctorilor: A fost o presupusă conspirație a unui grup de doctori din Moscova de a asasina funcționari ai guvernului și ai partidului. În ianuarie 1953 presa sovietică a scris despre arestarea a nouă doctori, șase dintre ei fiind evrei, care și-au mărturisit vina. Fiindcă Stalin a murit în 1953, procesul lor nu a mai avut loc. Ziarul oficial al Partidului, Pravda, a scris mai târziu că acuzațiile împotriva doctorilor au fost false și că mărturisirea vinei lor a fost obținută prin tortură. Acest caz a fost cel mai grav incident antisemitic în timpul lui Stalin. În discursul lui secret la al XX-lea Congres al Partidului Comunist din 1956 Gorbaciov a afirmat că Stalin a vrut să folosească Complotul pentru a curețe vârful conducerii sovietice.

[21] Golda Meir (1898-1978): născută în Rusia, a emigrat în Palestina și a devenit un om politic foarte cunoscut și respectat, care a luptat pentru drepturile evreilor. În 1948 Meir a fost aleasă ca ambasador al Israelului în Uniunea Sovietică. Din 1969 până în 1974 a fost Prim Ministru al Israelului. În ciuda victoriei Partidului Muncii la alegerile din 1974, și-a dat demisia în favoarea lui Ițhak Rabin. A fost înmormântată pe muntele Herzl în Ierusalim în 1978.

[22] Al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice: La acest congres din 1956 Hrușciov a demascat în public cultul lui Stalin și a dat în vileag tot ce s-a întâmplat în Uniunea Sovietică în timpul lui Stalin.

[23] Hrușciov, Nikita (1894-1971): lider comunist sovietic. După moartea lui Stalin în 1953 a devenit secretar general al Comitetului Central, prin urmare conducătorul Partidului Comunist la Uniunii Sovietice. În 1956, în timpul celui de-al XX-lea Congres al Partidului, Hrușciov a făcut un pas fără precedent și l-a denunțat pe Stalin și metodele acestuia. A fost demis ca premier ca secretar general la partidului în octombrie 1964. În 1966 a fost înlăturat din Comitetul Central al Partidului.

[24] Gulag: Sistemul soviectic de lagăre de muncă forțată din regiunile izolate din Siberia și din Nordul îndepărtat, înființat în 1919. Abia începând cu anii 1930 a existat un număr însemnat de deținuți în lagăre. În 1934 Gulagul, ori Administrația Generală a Lagărelor de muncă forțată, pe atunci administrată de NKVD, succesorul lui CEKA, avea deja milioane de deținuți. Printre prizonieri se numărau pe lângă criminali, hoți, și alți criminali obișnuiți, și disidenți politici și religioși. În timpul lui Stalin lagărele Gulagului au contribuit semnificativ la economia sovietică. Condițiile de trai din lagăre erau extrem de aspre. După moartea lui Stalin din anul 1953, populația lagărelor a fost redusă semnificativ, iar condițiile de trai ale deținuților s-au mai îmbunătățit.

[25] Războiul de Șase Zile: Primele atacuri din Războiul de Șase Zile au fost efectuate de către forțele aeriene israeliene în ziua de 5 iunie 1967. Întreg războiul a durat 132 de ore și 30 de minute. Lupta împotriva Egiptului a durat doar patru zile, pe când lupta împotriva Iordaniei a durat trei zile. În ciuda duratei scurte, acest război a fost unul dintre cele mai dramatice și devastatoare războaie între Israel și toate țările arabe cu care a fost în conflict. Acest război a cauzat o criză economică care a durat mai mulți ani. Datorită schimbării mentalității și a orientării politice a statelor arabe în urma Războiul de Șase Zile s-a intensificat și tensiunea dintre statele arabe și Occident.

[26] Războiul de Iom Kipur: Războiul arabo-israelian din 1973, cunoscut și sub denumirea de Războiul de Iom Kipur sau Războiul de Ramadan, a fost un război între Israel pe de-o parte și Egipt și Siria pe de cealaltă parte. A fost cea de-a patra confruntare militară majoră dintre Israel și statele arabe. Războiul a durat trei săptămâni: a început în 6 octombrie 1973 și s-a încheiat în 22 octombrie pe frontul sirian și în 26 octombrie pe cel egiptean.

[27] Doctoratul în Uniunea Sovietică/Rusia: Stagiul universitar în Uniunea Sovietică (‘aspirantura’, ori ‘ordinatura’ pentru studenții la medicină) dura de obicei circa trei ani și era finalizat cu o lucrare de disertație. Studenților care absolvau stagiul li se decerna titlul de ‘kandidat nauk’ (literalmente doctorand în științe). Dacă cineva dorea să continue cu cercetarea următorul pas era să înainteze o cerere pentru titlul de doctor. Pentru decernarea acestui titlu persoana în cauză trebuia să fie implicată în domeniul universitar, să publice și să scrie o lucrare de disertație originală. În final i se acorda titlul de ‘doctor nauk’ (lit. ‘doctor în științe’).

[28] Yad Vashem: Acest muzeu, fondat în 1953 în Ierusalim, cinstește atât amintirea martirilor Holocaustului, cât și a ‘Drepților dintre Popoare’, ne-evrei care sunt onorați pentru ‘compasiunea, curajul și moralitatea’ lor.

[30] Anotonescu, Ion (1882-1946): Conducător politic și militar român, președinte al Consiliului de Miniștri din 1940 până în 1944. În 1940 a format o coaliție cu conducerea legionară. A inaugurat o dictatură în 1941, care a urmărit deprecierea sistemului politic românesc inițiat de Regele Carol II. Convingerile lui antisemite puternice au dus la persecutarea, deportarea și uciderea multor evrei din România. A fost arestat în 23 august 1944 și trimis la închisoare în Uniunea Sovietică până la începerea procesului, care a avut lor după alegeriile din anul 1946.

[31] Gorbaciov, Mihail (1931-): Lider politic sovietic. Gorbaciov a devenit membru în Partidul Comunist în 1952 și a urcat treptat în ierarhia partidului. În 1970 a fost ales Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice, funcție pe care a deținut-o până în 1990. În 1980 a intrat în Politburo, iar în 1985 a fost ales secretar general al partidului. În 1986 a demarat un program cuprinzător de liberalizare politică, economică și socială sub sloganul glasnost (deschidere) și perestroica (restructurare). Guvernul a eliberat deținuți politici, a permis emigrarea sporită, a condamnat corupția, și a încurajat reexaminarea istoriei sovietice.Congresul Deputaţilor Poporului din URSS, fondat în 1989, a votat încetarea controlului deținut de Partidul Comunist asupra guvernului și l-a ales pe Gorbaciov ca președinte executiv. Gorbaciov a desființat Partidul Comunist și le-a oferit țărilor baltice independența. Imediat după constituirea Comunității Statelor Independente în 1991 Gorbaciov și dat demisia de la preșendinție. Din 1992 Gorbaciov a condus diferite organizații internaționale.

[32] ‘Drepți între Popoare’: Ne-evrei care au salvat evrei în timpul Holocaustului.

[33] Hesed: Hesed, însemnând îngrijire și milă în ebraică, este numele organizației de caritate înființată de Amos Avgar la începutul secolului XX. Susținută de Claims Conference și de Joint, Hesed oferă ajutor evreilor, care își doresc o viață decentă în ciuda condițiilor economice dificile, și încurajează dezvoltarea propriei identități. Hesed oferă diverse servicii destinate să suporte nevoile tuturor, dar în special a persoanelor în vârstă. Serviciile sociale majore includ: munca la centru (informare, publicitate despre activitățile centrului, întreținerea legăturilor cu străinătatea, și închirierea gratuită a echipamentului medical); servicii acasă (îngrijiri și ajutor acasă, livrare de alimente, livrare de mâncare gătită, reparații minore); munca în comunitate (cluburi, mese comune, policlinici, consultări medicale și legale); servicii pentru voluntari (programe de instruire). Centrele Hesed au inspirat o reală revoluție în viața evreiască în țările post-sovietice. Oamenii au văzut și au sesizat renașterea tradiției evreiești a umanismului. În prezent există peste optzeci de centre Hesed în țările post-sovietice. Activitățile lor acoperă populația evreiască a peste opt sute de așezări.

 

Sarra Shpitalnik

Chişinău, Moldova


Sarra Shpitalnik este o persoană inteligentă şi drăguță de statură medie. Ea are o voce joasă şi plăcută şi poartă părul legat în nod. În timpul discuției noastre ea mă privea atent prin ochelarii săi. Mi-a plăcut foarte mult să discut cu ea. Sarra e un povestitor minunat. Ea a răspuns cu plăcere la întrebările mele. Ea este o persoană foarte bine educată. Ea locuiește într-o jumătate de casă cu un singur etaj la Buiukani, o zonă cu vile private a Chișinăului. Are o mică grădină lângă casă şi câțiva copaci fructiferi, care au fost plantați de soțul ei Moisey Shpitalnik. Soțul Sarrei a decedat aproximativ un an în urmă, în anul 2003. Bianka, un câine mic şi draguț îi ține Sarrei companie. Câinele îi este total devotat stăpânei sale. Casa are două odăi şi o bucătărie. Una din camere este folosită în calitate de living. În această cameră este un dulap cu cărți, un pat mic şi o masă lângă geam. Mai este şi o colecție de păpuși în costume naționale pe care Sarra şi soțul ei le-au colectat şi le-au plasat în două standuri imense din sticlă plasate tot în această odaie. Sarra şi soțul ei le-au cumpărat pe unele în timpul călătoriilor, iar altele le-au fost oferite în dar de prietenii lor. Sarra mă servește cu cireșe dulci din grădina sa.

Citiți interviul complet aici (în engleză) și aici (în rusă).