Ivan Barbul

Chișinău, Moldova
Interviator: Nathalia Fomina
Data interviului: Iunie 2004

Ivan Barbul e un bărbat înalt, lat în umeri, care pare mai tânăr decât vârsta pe care o are. Părul des e încărunțit, are trăsături blajine și ochi expresivi. Are vocea joasă, ca a unui conferențiar profesionist. Cea mai dramatică secvență a discuției noastre a fost relatarea morții părinților, a surorilor și fraților în Holocaust: Ivan Barbul nu a putut să își stăpânească lacrimile, iar vocea îi tremura. Chiar dacă i-a fost greu, a insistat să relateze istoria până la sfârșit. Soția lui, Liana Degtiar, a stat lângă el tot timpul discuției noastre. Întrucât Ivan are probleme cu inima, era pregătită să îi ofere ajutor în orice clipă. Ivan, soția lui și fiul lor, Boris Barbul, locuiesc într-un apartament spațios de trei camere în Rîșcanovca, un sector verde și organizat cum se cuvine, construit în Chișinău în anii 1960. Apartamentul este mobilat simplu dar confortabil. Familia deține o colecție mare de cărți rusești: literatură, lucrări științifice și cărți de fizică și matematică. Toți membri familiei sunt implicați în știință. Se poate vedea că se iubesc: se poartă unii cu alții cu delicatețe și au un simț al umorului bine dezvoltat.


Cuprins

Istoria familiei
Copilăria
În timpul războiului
După război
Glosar


Istoria familiei

Numele străbunicului meu matern a fost Abram Shafershuper. Unchiul meu Yoil, fratele mamei, mi-a spus că străbunicul meu a fost militar în armata țaristă timp de 25 de ani, cândva la sfârșitul secolului 18 sau începutul secolului 19. Nu știu dacă străbunicul a fost cantonist [1], ori dacă a fost recrutat pentru serviciu militar activ când a devenit major. Când a fost lăsat la vatră, țarul i-a acordat un lot de pământ în Basarbia [2], în satul Țarevca lângă Rezina. Familia mamei provine din Țarevca. Unchiul Yoil mi-a povestit că străbunicul a fost un om extrem de puternic. În vremea aceea se organizau regulat competiții între cei mai puternici bărbați din sat, iar străbunicul meu era imbatabil. Aceste lupte trebuie să fi fost foarte violente, fiindcă străbunicul a fost ucis într-una dintre ele. Bunicul meu, Moisey Shafershuper, s-a mutat în Rezina [O provincie din Basarabia din districtul Orhei. Conform recesământului din 1897 Rezina avea 3,653 de locuitori, din care 3,182 erau evrei]. Deținea un lot de pământ, pe care cultiva struguri. Bunicul a murit înainte de nașterea mea. Cred că prin anii 1910. Fratele meu s-a născut în 1918 și i s-a pus numele Moisey după bunicul meu.

Pe bunica mea, Etl Shafershuper, am cunoscut-o bine. Ea s-a născut în Balta [regiunea Odessa, Ucraina], în familia lui Alper Neerman. Bunica a fost scundă și scumpă ca toate bunicile. Purta întotdeauna batic. Îmi amintesc că cultiva struguri. Noi, copiii, obișnuiam să mergem în vie ca să culegem struguriii cei mai copți. Strugurii erau folosiți pentru obținerea vinului, pe care bunica îl vindea. A avut și o vacă. Când o mulgea, obișnuiam să bem lapte proaspăt direct din găleată. Bunica avea o casă frumoasă cu două etaje pe malul Nistrului. Casa era întotdeanua învăluită de un miros delicios de mâncare și de lapte proaspăt. În subsol aveau o pivniță de vinuri. Fiicele bunicii mele și familiile lor locuiau la primul etaj, iar bunica locuia la al doilea etaj. Bunica mea respecta cu strictețe tradițiile evreiești și așa făceau și fiicele ei. Nimeni nu lucra de Sabat. Aprindeau lumănări. Bunica a murit în timpul Marelui Război Patriotic [3], într-un centru de evacuare, unde l-a luat pe unul dintre copii ei cu ea. Bunica Etl a avut șapte copiii. Cunosc foarte puțin despre ei.

Următoarea fiică a bunicii mele, mai tânără decât mama mea, a fost Zlota. A fost căsătorită și a trăit împreună cu familia ei în casa bunicii. Cred că a avut un fiu. Îmi amintesc că a era bolnav, avea un tip de isterie. Avea crize. O dată, în timpul unei vizite, nu mi s-a permis să intru în camera lui: o femeie bătrână încerca să-l dezlege de un deochi. A trebuit să aștept până a terminat descântecul. Mătușa Zlota a murit în timpul evacuării din timpul Marelui Război Patriotic. Nu știu amănunte despre ce s-a întâmplat.

Yankel, fratele mamei, a murit în 1937. Atât e tot ce știu despre el. Nici despre sora mamei mele, Anna, nu dețin nici o informație. Shmil, alt frate al mamei, s-a născut în 1903. A fost un om bogat. Deținea o brutărie. Numele soției lui a fost Haya. Fiul lor, Semyon, era mai în vârstă decât mine cu cinci ani. Tot ce știu despre Mariasa, sora mamei mele, esta că s-a născut în 1906 și că înainte de război a locuit în casa bunicii.

Yoil, fratele cel mai mic al mamei, s-a născut în 1907. A fost comerciant de făină până când Basarabia a fost anexată de către Uniunea Sovietice [vezi Anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică] [4]. Și soția lui, Riva, s-a născut în Rezina. Părinții ei locuiau într-o casă mare de piatră în cartierul nostru. După război l-am întâlnit pe unchiul Yoil în Cernăuți. El a fost cel care mi-a povestit foarte multe lucruri despre istoria familiei. În timpul războiului unchiul Yoil și-a scurtat numele de familie de la Shafershuper la Shuper. Mai târziu, Yoil împreună cu familia lui s-au mutat la New York, SUA. Unchiul meu a murit în 2001. Riva și fiul ei Mihail trăiesc în New York. Primim de la ea scrisori în limba rusă.

Mama mea, Feiga Rybakova, a fost cea mai mare dintre copiii. S-a născut în Rezina în 1899. A fost înaltă, suplă și liniștită. Nu știu cât de educată era. Putea citi și vorbi în idiș, în rusă și ebraică. Nu știu cum s-au întâlnit părinții mei. Tatăl meu provenea din Rîbnița, un oraș pe malul opus al Nistrului [pe malul stâng al Nistrului, regiunea Transnistriei]. Cred că se cunoșteau de ceva vreme înainte ca să se căsătorească.

Știu foarte puține lucruri despre părinții tatălui meu. Tatăl lui, Samuel Rybakov, a trăit în Râbnița. La începutul secolului 20 a emigrat în SUA. Bunicul meu s-a căsătorit de două ori. S-a recăsătorit după ce prima lui soție a murit. Bunicul meu a avut mai mulți copiii în SUA, dar nu am reușit să îi localizez. Nu știu nimic nici despre prima lui soție, mama tatălui meu. Fratele mai mare al tatălui meu, Peisach Rybakov, a locuit în Odesa [în prezent Ucraina], la fel ca și sora tatălui meu, Sheiva. Numele soțului ei era Grisha [nume de alint pentru Grigoriy] Kolker. Fiica lor s-a numit Polina. Nu am avut nicio legătură cu ei înainte de 1940, când Basarabia aparținea României Mari.

Tatăl meu, Gersh Rybakov, s-a născut în 1894. A terminat școala în Rusia țaristă. Putea citi și scrie în rusă, era o persoană educată și avea acasă o colecție de carți în limba rusă. Tatăl meu trebuie să fi terminat ieșiva, fiindcă era învățător la heder în Rezina și cunoștea limba ebraică. Unchiul Yoil mi-a spus că în 1914, când a izbucnit Primul Război Mondial, tatăl meu s-a mutat la bunicul Samuel în SUA pentru a fugi de serviciul militar în armata rusă. Mama mea era pe atunci logodnica lui. S-a întors un an mai târziu și s-au căsătorit. Au avut o ceremonie tradițională sub chuppah. Nu ar fi putut fi altfel în acele vremuri. După nuntă părinții mei s-au stabilit în Rezina. Nu știu cum au supraviețuit revoluției [vezi Revoluția Rusă din 1917] [5], dar în 1918, când Basarabia a fost anexată de către România [vezi Anexarea Basarabiei de către România] [6], aveau trei copiii deja: Abram, fiul cel mare, s-a născut în 1915, sora mea Anyuta s-a născut un an mai târziu, iar fratele meu, Moisey, în 1918. Sora mea Nehoma s-a născut în 1922, Riva în 1924, apoi a urmat Betia în 1926, și Shmil în 1936. Pe 12 decembrie 1929 m-am născut eu, în Rezina. Părinții mi-au dat numele Isaac.

Copilăria

Rezina era un oraș evreiesc. Majoritatea populației erau evrei. Orașul era înconjurat de sate moldovenești: Stocnaia, care era la mai puțin de 1km depărtare; Cernoie de partea cealaltă a orașului și de râul Ciornaia. Evreii din Rezina erau mai cu seamă negustori și meșteșugari: tinichigii și croitori. Erau și medici evrei. Doctorul Grossman locuia aproape de unchiul Yoil, în centrul orașului, și mai era și doctorul Rapoport, care dupa Marele Război Patriotic s-a mutat în Soroca. În centrul orașului existau magazine, care erau deținute de evrei. Evreii nu lucrau sâmbăta și duminica. Comunitatea evreiască din Rezina era puternică. Evreii respectau cu strictețe toate tradițiile. Exista și o piață, care mai ales în zilele de târg era aglomerată. Surorile mele o ajutau pe mama la cumpărături. Era și un bulevard în centrul orașului, și un mic monument, care era dedicat fie în cinstea lui Carol, regele României [vezi regele Carol I] [7], sau a lui Ștefan cel Mare [Stefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504)]. În mahalaua Rezinei pe malul Nistrului exista o grădină mare, deținută de moșierul Pavlovsky. Trebuie să fi fost rus. Locuia în conac doar pe timpul verii. Strada Mostovaia, unde locuiam noi, era paralelă cu Nistrul, și apoi era strada Podgornaia în direcția centrului orașului. Primăvara Nistrul inunda multe străzi. Dacă vizitezi acum Rezina, vei vedea că orașul s-a extins pe deal.

Noi locuiam la primul etaj al unei case cu două etaje. Am cumpărat acest etaj de la proprietăreasa casei, care locuia la etajul al doilea. Însă ea nu a admis că era proprietatea noastră. Îmi amintesc că acest lucru reprezenta pentru ea un litigiu și era o stare destul de încordată între noi. Părinți mătușii Riva locuiau într-o frumoasă clădire de piatră cu două etaje, care era situată lânga casa noastră. Nu aveam grădină și nici măcar curte. Exista o șură, care era lipită de casa noastră, în care părinții mei creșteau o capră. Când au venit vremurile grele, familia a vândut capra. Erau trei sau patru camere, dar doar una dintre ele avea podele de lemn, celelalte erau de ciment. Camerele erau jilave. Aveam o sufragerie mai mare cu o masă în mijloc, suficient de mare pentru ca familia noastră de zece persoane să șadă acolo. Foloseam lămpi cu petrol ca să luminăm camerele. Îmi amintesc și de bucătărie, în care aveam o sobă rusească uriașă. [8]

Având în vedere că familia noastră era numeroasă, nu eram înstăriți. Tatăl meu lucra într-un heder și rudele noastre din SUA ne susțineau. Tatăl meu dădea și lecții private acasă. Elevii lui erau de diferite vârste, dar învățau împreună. Tata mă obliga să particip la aceste lecții și îmi amintesc că toți elevii erau mai în vârstă decât mine. Probabil că părinții băieților și comunitatea îl plăteau pe tata pentru munca lui. Încă întâlnesc oameni, care îmi spun că tata a fost învățătorul lor în heder. Tata era strict, dar nu îmi amintesc să îi fi bătut pe eleviii lui. Tata era scund, și chiar dacă această descriere nu corespunde imaginii unui evreu religios, nu cred că purta barbă ori mustață. Nici surorile mele nici eu nu avem o fotografie cu el. Tata avea acasă cărți religioase și literatură în limba rusă.

Mama mea era casnică. Era tăcută și conștiincioasă, și trebuia să fie așa, fiindcă avea mulți copiii. Îmi amintesc că citea foarte mult, iar când era necesar îl înlocuia chiar și pe tatăl meu la heder. Cred că știa ebraică.

În fiecare vineri mama cocea pâine pentru toată săptămâna. Făcea și prăjituri, și îmi amintesc de mirosul de mâncare din casă. Eram mulți și trebuia să gătească mult. Când ne așezam la masă, trebuia să fim rapizi și să ne luăm porția, fiindcă mâncarea nu stătea mult pe masă. Mama pregătea mâncare delicioasă: supă de pui sau de vită cu fasole, și pește umplut, pe care îl prepara ca și cotletul. Făcea și supă de pui cu tăiței de casă. Supă clară cu tăiței e mâncarea mea preferată. Sora mea mai mare o ajuta pe mama la gătit. Familia se aduna la masă la micul dejun, la prânz și la cină. Mama întindea o față de masă și fiecare dintre noi ocupa un loc la masă.

Când tatăl meu intra în sufragerie ne așezam la masă ca și cum am fi primit un ordin, deși cu siguranță nu ni se dădea nici un ordin. Tata recita binecunvântarea: nu îmi amintesc dacă o făcea zilnic, dar știu sigur că o spunea sâmbăta și de sărbători. De Sabat era întotdeauna carne la masă. Vineri dimineața era de datoria mea să merg la șohet ca să taie un pui. Îmi amintesc cum șohetul lua puiul, cum îl sacrifica și apoi cum îl atârna de picioarele legate ca să i se scurgă sângele. Avea de vânzare și carne de vită: trebuie să fi existat și un abator cușer în Rezina. Acasă vorbeam idiș. Tatăl meu se ruga dimineața și după masa. Mama mea avea un loc la sinagogă. De sărbători mergeam împreună cu tata la sinagogă. În Rezina cunosc doar sinagoga la care mergeam noi. La sinagogă mama ședea la etaj împreună cu celelalte femei.

De Roș Hașana mergeam să auzim sunarea din corn [shofar]. La sinagoga mai mergeam cu tata și de Iom Kipur, atunci când evreii trebuie să postească toată ziua. Eu eram doar un băiat și mama obișnuia să îmi dea ceva mâncare.

De Sucot mâncam în podul casei: acoperișul se putea deschide și noi îl decoram cu ramuri de copaci ca să facem o suka.

Deosebit de clar îmi amintesc de Hanuka. Era o sărbătoare veselă. Nu aveam o Hanukiya. Tăiam un cartof pe jumătate, îl scobeam, turnam puțin ulei și puneam un fitil înăuntru. Mama punea aceste lumănări pe pervaz, în așa fel încât să vadă toată lumea că sărbătoream Hanuka. Îmi amintesc cum primeam Hanuka gelt de la tata și de la unchii mei. Unchii mei nu aveau așa mulți copiii ca și părinții mei, așa că își permiteau să ne ofere nouă ceva bani. Eu economiseam ce primeam, ca să îmi cumpăr dulciuri.

De Purim mama făcea Hamantaschen. Oamenii se costumau și ieșeau pe stradă. Copiii se zbenguiau zornăind cu pârâitoarea. Tata mă lua cu el la sinagogă, ca să ascult Cartea Esterei. Băieții obișnuiau să pârâie și să strige când era menționat numele lui Haman.

Pesah era sărbătoarea principală, desigur. Mama făcea curățenie generală. Ce curățenie era! Aveam multe ustensile pe care mama le fierbea. Înainte de Pesah tata mătura hameț-ul de pe pervazurile ferestrelor. Aveam veselă specială pentru Pesah. De Seder tata se sprijinea de perne povestindu-ne istoria exodului evreilor din Egipt. Ținea ascunsă sub o perna o bucată de pască, iar acela dintre copii care o găsea, o primea cadou. Îmi amintesc cum mâncam cartofi, dupa ce îi înmuiam în apă sărată. Unul dintre frații mei mai mari, Abram sau Moisey, îl întreba pe tata cele patru întrebări tradiționale. Cu toții beam puțin vin. Eu aveam un mic pahar de vin doar al meu. Obișnuiam să înmoi pasca în acest vin și apoi să o mănânc. Avea un gust amar. Copiii mai mari râdeau de mine.

Mi s-a spus, că eram un băiat neastâmpărat. Obișnuiam să ma ascund ca să mănânc cârnaț care nu era cușer. Vecinul nostru moldovean avea o fermă de porci și un magazin, în care vindea carne de porc, jumări și cârnați. Mi-am cumărat un cârnaț de la magazinul lui cu banii economisiți în secret de la adulți. Nu eram singurul care cumpăra cârnați. Ascundeam acest lucru de tata; mama închidea ochiii știind că cârnații și jumările sunt bune pentru copiii. Totuși nu am avut niciodată carne de porc la masă: Doamne ferește!

Îmi amintesc bine prima vizită pe care i-am făcut-o doctorului Rapoport. Am urcat dealul de lângă orașul nostru, ca să verific cât de repede pot să alerg la coborâre. Când am ajuns la poalele dealului picioarele alergau singure pe poteca îngusta. Am căzut și m-am lovit la cap. Am fost dus la casa doctorului Rapoport. Pe birou avea o lampă cu petrol, a cărei sticlă avea o formă frumoasă. Avea un dispozitiv special pentru fixarea lățimii fitilului, care regla claritatea luminii. Așa de tare m-a captivat această lampă încât am uitat complet de durere. Doctorul mi-a spus să mă întind pe pat ca să coasă rana, dar de durere am sărit de pe pat, am lovit masa, lampa a căzut și sticla s-a spart. Doctorul a adus o altă lampă ca să își termine treaba. Încă mai cicatricea pe frunte.

Sora mea mai mare Anyuta e emigrat în Palestina în 1935 sau în 1936. A frecventat cursurile unei organizații [vezi taberele Hakșarah] [9] lângă Bălți, unde învăța agricultura. Înainte să emigreze s-a căsătorit de conveniență, fiindcă fetele ori băieții tineri nu avea voie să emigreze pe cont propriu. Numele soțului ei era Grisha. În Israel au divorțat. Anyuta și-a găsit un servici și s-a recăsătorit. Numele de familie al soțului ei a fost Rabinovich.

Fratele meu mai mare, Abram, a absolvit un gimnaziu în Rezina. În București [România] s-a licențiat și a devenit învățător într-un sat. Abram era îndrăgostit de Lusia, o tânără din orașul nostru. Tatăl ei era un negustor de tabac bogat. Abram și Lusia vroiau să se căsătoarească, dar tatăl meu s-a împotrivit. A spus că aparțineau două straturi sociale diferite. Abram și Lusia nu puteau să se căsătorească fără aprobarea părinților: aceasta era o regulă în toate familiile evreiești. Dar când Abram venea în vizita îa Rezina petrecea tot timpul în casa Lusiei. Fratele meu Moisey a absolvit o școala profesională în Rezina și a lucrat ca mecanic în București. Surorile mele Riva, Nehoma și Betia învățau pe vremea aceea la școală. În 1936 s-a născut fratele meu mai mic Shmil. A fost foarte iubit; îl strigam cu afecțiune Shmilik.

La vârsta de șapte ani am început să merg la școala elementară. Tatăl meu dorea ca să primesc o educație bună, firește. La școală erau copiii evrei și moldoveni. Am avut un prieten moldovean. Numele lui de familie era Borș. Începeam ziua cu rugăciunea ‘Tatăl nostru’, spusă pe românește. Toți copiii trebuiau să se roage, inclusiv copiii evrei. Îmi amintesc că o dată nu m-am purtat cum se cuvine în timpul rugăciunii: cineva m-a tras de mânecă ori eu l-am împins. Cred că eram un băiat neastâmpărat. Învățătorul nostru de științe ale naturii, Domnul Markov, m-a biciuit în fața clasei. Și vreau să va spun că era un bici serios. Pe atunci asta era o pedeapsă tradițională în școli. De asemenea ne puneau să stăm în genunchi la colț, pe grăunțe, ne loveau în palme cu rigla, ne pălmuiau sau ne trăgeau de urechi.

În timpul războiului

Când cuziștii [10] au venit la putere în România, anitsemitismul s-a extins și la noi în școală, ca de altfel peste tot. Un evreu putea fi bătut pentru simplul fapt că era evreu. Auzeam despre pogromurile care se întâmplau în Iași, dar la Rezina nu a fost nici unul. Erau doar afișe pe care scria ‘Aici se vorbește doar românește’, care erau răpândite peste tot: în locuri publice, în magazine și pe străzi. Era mai degrabă o discriminare atât împotriva evreilor cât și a rușilor, fiindcă limba rusă era limba oficială în Basarabia. [Limba rusă era predominantă îndeosebi în orașe: în mare parte a regiunilor rurale limba folosită era românește (moldovenește).] Când cuziștii au venit la putere, am început să ne simțim în primejdie.

În 1940, când Basarabia a fost anexata de Uniune Sovietică, i-am primit pe soldații sovieticii ca pe eliberatorii noștri. Tocmai terminasem clasa a treia — îmi amintesc acele momente foarte bine. Am fugit împreună cu ceilalți băieți la Nistru, ca să vedem trupele sovietice trecând din partea Rîbniței râul cu bacul. Mai târziu au reconstruit podul care înaite de 1918 lega Rîbnița de Rezina. Școala noastră a schimbat planul de învățământ trecând la limba de predare rusă. La vârsta mea nu am avut nici o problemă ca să schimb limba, mai ales că părinții mei vorbeau și citeau în limba rusă: aveam cărți rusești acasă. Fratele meu a revenit la Rezina și a mers să lucreze la fabrica de automobile Gorki din Rusia. Și sora mea Nehoma a mers să lucreze în Rusia. A lucrat la țesătoria din Ivanovo [în prezent Russia]. După terminarea școlii Riva a optat pentru un curs de tractoristă. După absolvirea cursului a lucrat ca tractoristă, cred că în satul Țarevca.

Fratele mamei Shmil împreună cu familia lui și cu alte familii înstărite au fost deportați în Siberia. Unchiul Shmil a murit în exil. Fiul lui Semyon s-a căsătorit în exil și s-a întors apoi în Moldova împreună cu soția și cu mama lui. Deportarea i-a salvat de fasciști. Mătușa Haya a trăit în Chișinău și Semyon împreună cu soția lui în Strășeni. A murit din cauza unei boli în anii 1980, iar mătușa Haya e emigrat în Israel. Și ea a murit.

Când a început Marele Război Patriotic în 1941 Abram a părăsit Moldova și s-a mutat cu familia Lusiei în Uzbekistan. Și părinții mei, Riva, Betia, Shmil și cu mine, ne-am grăbit să părăsim regiunea. Fiindcă podul peste Nistru fusese distrus de bombe, iar trebuia să ajungem la gara din Rîbnița, am trecut râul cu barcă. Din gară am luat trenul spre Razdelnaia, care era la 60 km depărtare de Odesa. De la Razdelnaia [în prezent Ucraina] ne-am mutat la Odesa, unde locuia unchiul Peisach Rybakow și mătușa Sheiva Kolker. Când ne-am mutat la Odesa doar unchiul Peisach și familia lui locuiau acolo. Mătușa Sheiva, soțul ei Grisha și fiica lor Polina părăsiseră deja orașul. Sheiva și familia ei s-au întors după terminarea războiului. Sheiva a murit în Odesa în anii 1960. Fiica ei, Polina, împreună cu familia ei locuiesc în Ierusalim.

Unchiul Peisach lucra ca hamal în port. Când a început Bătălia de la Odesa a luptat într-un batalion de luptă [11] împreună cu alți hamali. Fiul lui participa la săparea tranșeelor. Soția lui Lidia și fiica lui, a cărei nume nu mi-l amintesc, au rămas în oraș. Unchiul Peisach a fost rănit și evacuat din Odesa pe mare. Când s-a însănătoșit a mers pe front. După război s-a întors în Odesa, unde s-a recăsătorit. Pe cea dea doua lui soție nu o cunosc. Unchiul Peisach a murit în anii 1950.

În Odesa am locuit în casa unchiului Peisach, apoi mai târziu ne-am mutat în apartamentul mătușii Sheiva, care era vacant. Pe atunci Odesa era încojurată, iar singura modalitate de a fugi de acolo era pe mare. Așteptam și noi aprobarea de îmbarcare pe vapor, dar rândul nostru nu a mai venit: forțele armate aveau prioritate. Așa că am rămas în Odesa. După ce trupele sovietice au plecat, trupele românești care suferiseră pierderi mari, nu a intrat în oraș decât după o zi de așteptare și ezitare. Îmi amintesc de această zi foarte bine. Aveam unsprezece ani. Mă jucam împreună cu alți băieți. Am văzut oameni în apropierea pivniței unui bloc și m-am uitat și eu înăuntru. În apropiere era o biserică. Oamenii luau din pivniță saci cu pâine uscată. Am primit și eu unul, nu era greu, și l-am dus acasă. A picat la momentul potrivit, fiindcă după ce am părăsit casa unchiului Peisach, unde soția lui împărțea mâncarea tuturor, noi nu mai aveam nici un fel de provizii. Pe data de 16 octombrie trupele românești au intrat în Odesa [vezi ocupația românească a Odesei] [12]. Au lipit primele decrete ale autorităților ocupante pe pereți. Românii l-au luat pe tatăl meu și pe alți bărbați evrei la jandarmerie, de unde nu s-a mai întors. Pe data de 19 octombrie românii au emis un decret care dispunea ca toți evreii să-și împacheteze hainele și mâncarea, să lase cheile locuințelor în grija portarilor sau a administratorilor și să se îndrepte spre Dalnic [un sat la 15 km de Odessa], unde urmau să fie organizate lagăre de muncă.

Ne-am făcut bagajul și am ieșit. Eram cinci: mama, Riva, Betia, Shmilik și cu mine. Erau deja mulți oameni pe străzi. Pe drum am întâlnit-o pe Lidia și pe fiica ei. Românii și polițiștii direcționau oamenii de pe străzi, iar când am părăsit orașul, arăta ca un râu de oameni, care își cărau bagajele și copiii, și bătrâniii pe cărucioare. Era o zarvă asurzitoare care acoperea până și strigătele paznicilor. Când am ajuns la Dalnic ne-am adunat într-un loc abandonat împrejmuit de un gard de lemn și de turnuri de apărare cu mitraliere. Zona era luminată de reflectoare. Acolo l-am întâlnit și pe tata, care fusese adus de la jandarmerie. Toată lumea credea că acesta va fi sfârșitul. Oamenii își luau rămas bun de la cei dragi, plângând și țipând. În zori de zi gardienii i-au aliniat pe toți bărbații mai puternici, spunându-le că vor trebui să lucreze pe șantier. Acest șantier nu trebuie să fi fost foarte departe, fiindca nu după mult timp am auzit împușcături: au fost uciși cu toții.

Ne-au ordonat să mergem mai departe. Însă încotro mergeam? Eram o mulțime de oameni care mergeau; unii mureau pe drum din cauza bolii ori din cauza șocului suferit în ultimele zile. La un moment dat au trecut vagoane pe lângă coloana de oameni: tuturor celor care doreau să se urce, li se permitea să urce. Și eu am vrut să urc într-n vagon, chiar și Shmilik a vrut, dar tata nu ne-a dat voie. Aceia care au urcat în acele vagoane nici nu s-au mai întors. Probabil că românii nu îndrăzneau să omoare oamenii imediat, în fața tuturora. Îmi amintesc că o dată am înnoptat într-o fermă de vaci părăsită. Era toamnă, ploua și era frig. Oamenii au fost înghesuiți în clădire. Mirosul de bălegar s-a amestecat cu mirosul transpirației oamenilor. Dimineața am mers mai departe. Cu cât se făcea mai frig cu atât mai repede eram forțați să mergem. Probabil că ne obligau să mărșăluim ca să moară câți mai mulți oameni de moarte bună. Mulți cădeau și nu se mai ridicau. Toți își aruncau bagajul pe care luaseră de acasă.

Într-un final am ajuns la Bogdanovca [În Bogdanovca evreii au fost ținuți captivi de către jandarmeria română, de către poliția ucraineană și de către Sonderkommando R format din localnici de etnie germană]. Era o suprafață uriașă împrejmuită de un gard cu sârmă ghimpată și cu grajduri de porci. Familia noastră a primit un loc într-un grajd, în care fuseseră ținute scroafe. Erau încăperi pentru scroafe. Mătușa Lidia, fiica ei și cu mine am primit o astfel de încăpere. Ni s-a spus că putem aduce paie de afară. Am adus așadar paie și le-am pus pe jos. Nu am știut cât timp ne vor ține acolo. S-a dovedit că vom sta pentru o perioadă lungă. Nu primeam mâncare de nici un fel. Exista o fântână din care ni se permitea să scoatem apă. Iar eu am reușit să sap o gaură sub gardul de sârmă ghimpată, pe unde puteam merge la un câmp de varză din apropiere. Acolo scoteam din pământul înghețat cioturi de varză. Le mâncam. Ceilalți nu aveau nimic să mănânce.

Toate filmele despre Holocaust, cât de teribile ar fi ele, reflectă realitatea doar aproximativ. Realitatea a fost mult mai oribilă. Acest loc din Bogdanovca nu era un gheto. Era de neasemuit. Era un loc fără drepturi și reguli, unde oamenii erau exterminați fără motiv. În fiecare zi vagoanele cărau sute de trupuri neînsuflețite. Ca să nu moară în camerele în care locuiau deținuții își amplasau rudele muribunde pe hol. Deseori acești muribunzi nu aveau haine pe ei, fiindcă rudele lor le luau hainele ca să le schimbe pe mâncare. Sătenii din Bogdanovca obișnuiau să aducă mâncare la gardul de sârmă ghimpată ca să facă acest schimb. Mama mea și alte femei au descoperit o gaură în gard și mergeau în sat ca să aducă mâncare. Mamei mele îi era rușine să cerșească pentru mâncare, așa că se oferea să muncească. Ocazional sătenii o puneau să spele, iar ea, în schimbul pâinii și a cartofilor, le spăla hainele în apa rece ca gheața a Bugului. Ne aducea orice putea să facă rost. Tatăl meu a slăbit așa de tare încât nu a mai putut să se ridice în picioare.

La noi în grajd locuia un evreu în vârstă. Avea o soba ‘burjuica’ [sobă de oțel improvizată] cu un horn care scotea fumul pe geam. El le permitea deținuților să se încălzească la soba lui. Într-o zi grajdul nostru a luat foc. Nu cred că a fost din cauza sobei, dar oricare ar fi fost motivul, grajdul ardea. Paznicii ne-au spus: ‘Puteți să vă mutați în alt grajd.’ Chiar dacă sora mea mai mare, Riva, și cu mine l-am fi putut ajuta, tatăl meu nu a vrut să se mute. L-am văzut făcându-i un semn din mână mamei să aibă grijă de copiii. Când am plecat, am văzut un alt om în vârstă apropiindu-se de tata. A deschis o carte religioasă cu copertă neagră. Trebuie să fi fost o carte de rugăciuni. Mama ne-a dus în alt grajd. Când focul s-a stins și au mai rămas doar pietrele carbonizate, Riva m-a dus la locul incendiului și m-a întrebat: ‘Îți amintești de cărămida asta? Aici a fost camera noastră.’

Am mai rămas doar cinci: mama mea, Riva, Betia, Shmilik și cu mine. Mătușa Lidia și fiica ei muriseră. Într-o zi a venit o femeie care i-a spus Rivei să meargă în Bogdanovca în sat ca s-o îngroape pe mama. Cu o zi înainte mama mersese în sat, iar în timp ce spăla hainele pe malul Bugului un polițist a omorât-o cu patul puștii. Riva avea optsprezece ani. Cineva i-a spus că situația stă mai bine în Odesa, așa că a decis că trebuie să fugim la Odesa. Era iarnă și era multă zăpadă. Betia abia putea sta în picioare, iar Shmilik nu se putea mișca deloc. Eu eram mai mult sau puțin în regulă. Am decis ca Riva și cu mine să mergem. Când fratele meu a auzit că vom pleca, nu a vrut să ne lase mergem. L-am ridicat: era ușor ca o pasăre. Nu putea merge. Riva a decis să mergem.

Nu știu cât de mult ne-am îndepărtat de Bogdanovca, dar Riva a observat că nu mai pot continua să merg. Am înnoptat la o fermă. Îmi amintesc numele proprietarului: Savelîi Ișenco. Riva l-a rugat să mă aibă în grija câteva zile până se va întoarce după mine. Dacă situația evreilor din Odesa se va adeveri a fi mai bună, atunci se va întoarce după mine și vom merge să îi luăm și pe Shmilik și pe Betia cu noi. A plecat. După o săptămână Savelîi mi-a spus că vecinii au aflat de mine și că nu mă mai poate ține în casa lui. Trebuia să plec. Era în ianuarie 1942: era frig și era zăpadă. Savelîi m-a dus cu sania lui acoperindu-mă cu fân. Știam că Riva trebuie să fie în locuința lui Peisach, așa că m-am dus acolo. Vecina noastră, care era de etnie germană, m-a adăpostit. A avut nevoie de mult timp ca să mă convingă să intru: aveam păduchi. Gulerul de blană al hainei mele mișuna de insecte. Mi-a aranjat câteva paie într-o cutie de carton ca să dorm. Sunt recunoscător că nu a dat informații despre mine autorităților. Mi-a spus că Riva trebuie să vină la Odesa. E adevărat că au fost în jurul a zece zile în care evreii nu au fost persecutați, dar era doar un șiretlic făcut de Români pentru a le întinde o cursă evreilor din ascunzători. Când evreii au ieșit din ascunzișuri, cursa s-a închis. Am aflat că acești evrei au fost duși la Beriozovca și uciși.

Nu aveam de făcut nimic în Odesa, așa că m-am întors de unde am venit. Încă speram să o găsesc pe Riva, care trebuia să se întoarcă după mine la casa lui Savelîi. Speram că împreună vom putea să-i ajutăm pe Betia și pe Shmilik. Când am ajuns la ferma lui Savelîi, m-a dus și mi-a arătat un mormânt lângă cabana lui: ‘Riva a venit să întrebe de tine chiar în momentul în care coloana lor de marș trecea pe aici. Au omorât-o dimineața și am îngropat-o aici.’ I-am spus: ‘Nu am unde să merg. Voi merge unde este Betia și Shmilik.’ El m-a întrebat: ‘Înapoi la Bogdanovca? Acolo nu a mai rămas nimeni. Toți au fost uciși.’ Tocmai împlinisem doisprezece ani. Eram singur pe lume. Așa că m-am întors la Odesa unde m-au prins și m-au dus în ghetoul Slobodca [un sat la marginea Odesei].

Ghetoul se afla în clădirea fostei școli navale. Curtea era împrejmuită de un gard cu sârmă ghimpată iar la poartă erau paznici români. Exista un comandament românesc și un responsabil evreu în gheto. Hoinari ca mine erau duși la o cameră numită tezaurul. Am fost ținut acolo între șapte și zece zile, până când românii au anunțat că ne vor duce într-o colonie evreiască. Marșul era în direcția Beriozovca. Știam foarte bine ce însemna acest lucru. Am fugit din coloană. Unde era să merg? Dacă mă prindeau singur, m-ar fi omorât. Era mai simplu să mă întorc în gheto, unde am intrat sărind peste gard. Am fost dus din nou la tezaur.

Mai târziu i-au adunat pe toți deținuții ca să îi ducă într-o colonie evreiască. Am fost luat din nou și eu: și am evadat din nou. Așa s-a întâmplat de mai multe ori. Pe drum vorbeam cu românii. Unii dintre ei mi-au dat pâine, dar nu pot spune că erau mai buni decât germanii. Erau devotați datoriei lor: nu eșuau niciodată în exterminarea evreilor. Cine, în afară de niște ticăloși, ar fi omorât oameni fără motiv? Când a trecut iarna și s-a mai încălzit, m-am gândit că aș putea trăi pe câmp. Vă puteți imagina: singur, pe câmp, dar nu îmi era frică de animale sălbatice sau de întuneric. De oameni îmi era frică.

Ultima dată când am fost dus la tezaur m-am întâlnit cu un băiat. Era Yefim Nilva. Mi-a spus ‘Hai să stăm împreună. Haide să fim prieteni.’ Cineva i-a povestit despre mine. Yefim nu era așa de extenuat ca și mine. A fost adus în gheto de la închisoare. [În octombrie 1941 evreii din Odesa au fost încarcerați în inchisoarea din Odesa ținuți acolo până în decembrie.] Mama lui fusese ucisă în închisoare. Yefim se lăuda cu un document german, care atesta că era rus ori ucrainean, nu îmi amintesc prea bine. De asemenea mi-a demonstrat că nu e circumcis, pe când eu eram. Am crezut că el va fi zidul după care mă voi putea ascunde. Iar, fiindcă aveam experiență, l-aș fi putut ajuta și pe el să evadeze. Data următoare am evadat împreună, dar unde era să mergem? Știam că era un gheto evreiesc în Balta [la 180km de Odesa], așa că ne-am îndreptat într-acolo.

Am mers noaptea ca să evităm orice posibile confruntări. În timpul zilei stăteam în șuri. Câteodată mergem în sate ca să cerem de mâncare. Yefim vorbea cu săteni fiindcă eu graseiam “r”-ul. Pentru siguranța noastră eu trebuia să tac. Ca să identifice un evreu polițiștii obișnuiam să ordone unei persoane să spună ‘cucuruz’ [porumb]. Rârâitul era un indiciu al originii evreiești. Am încercat să găsim ceva de lucru în sate. Am inventat povestea că proveneam de la orfelinat: eu eram Ivan Ișenko și el era Fiodor Nilvin, iar fiindcă orfelinatele nu mai funcționau, aveam nevoie de mâncare. Probabil că oamenii își dădeau seama de adevăr, așa că ne spuneau că nu aveau de lucru. În sfârșit am ajuns la Balta, am găsit ghetoul, dar când am ajuns la gard, cei de acolo ne-au spus să ne îndepărtăm cât de repede putem, fiindcă gardienii îi omorau pe toți nou-veniții.

Ne-am întors pe drumul pe care veniserăm căutând de lucru în sate, până când am găsit de lucru la oficiul comunei Gandraburi [în prezent Ucraina]. Yefim era cel care vorbea. Le-a spus numele noastre: Ivan Ișenko și Fiodor Nilvin. Era o comună mare, formată înainte de război din doisprezece colhozuri [vezi colhoz] [13]. Eu am primit de lucru în colhozul Voroșilov [14], iar Yefim a fost trimis la colhozul ‘Krasnîi partizan’. Pe vremea ocupației românești comunele primiseră nume și fuseseră numerotate: comuna unu, doi, trei, etc, pe când oamenii le numeau ‘fostul colhoz.’ Eu urma să fiu cioban și să locuiesc într-o colibă de cărămidă și de lut împletit cu răchită, la cinci kilometri de comună.

Era o colibă veche, dar destul de stabilă. Lutul căzuse, dar răchita încă ținea coliba în picioare. Lângă magherniță era un staul cu 60 până la 65 de oi. Eu eram ciobanul, și mai erau doi oameni de serviciu, care obișnuiau să stea pe rând în colibă. O dată pe săptămână sătenii îmi aduceau mâncare: pâine și cartofi, pe care îi găteam. Sătenii aduceau și oile pe care eu trebuia să le îngrijesc și îmi aduceau și mie de mâncare. Aceasta era plata pentru munca mea. Yefim lucra pentru un fermier și locuia în casa acestuia. Stăpânul lui Yefim nu își asuma așa de multe riscuri, având în vedere că Yefim avea un certificat care atesta că era rus. În această perioadă, între 1942 primăvara și 1943 toamna, l-am întâlnit pe Yefim doar de două ori.

În toamna anului 1943 germanii și românii în retragere au luat oile cu ei. Am rămas singur în acea colibă. Câțiva săteni au trecut pe la mine. Probabil că au bănuit cine sunt, dar nu m-au dat în vileag. Mi-au spus că în comună există familii fără copiii, care m-ar putea adopta. Nu am îndrăznit să merg în sat, dar într-o zi am decis să merg la Ivan Ilici Barbul, care era o persoană onestă. Locuia împreună cu soția lui Agafia și cu încă o persoană vârstnică, mama lui sau a ei. Nu aveau copiii. M-a înregistrat pe numele lui de familie și mi-a dat numele de Ivan. Soția lui Agafia mi-a spus să o numesc mamă, iar pe soțul ei tată. Mi-a fost greu; așa că Ivan Ilici mi-a spus ‘Spune-i atunci stăpână și mie spune-mi stăpân.’ Cu femeia în vârstă nu m-am prea înțeles, nu înceta să tot bombăne despre mine. A murit pe vremea când germanii și românii erau în retragere, iar trupele sovietice au eliberat Gandraburi. Am rămas la părinții mei adoptivi. Prietenul meu, Yefim Nilva, s-a întors la Odesa, unde avea rudenii. A regăsit-o pe sora lui, și-a terminat școala și și-a făcut serviciul militar. S-a căsătorit. Soția lui Bella e evreică. Numele fiului lor e Alexandr. Sunt prieten de-o viață cu Yefim. Mi-e mai apropiat decât un frate. Ne întâlnim de Ziua Victoriei [15] în fiecare an.

După război

După eliberare m-am dus la școală ca să închei clasa a șasea. Ivan Ilici a fost mobilizat în armata sovietică. A murit la Iași [în prezent România] în toamna anului 1944. Agafia era epileptică și a trebuit să stau ca să am grijă de ea. Avea crize de epilepsie la fiecare două sau trei săptămâni, iar eu stăteam lângă ea, așteptând să își revină. Lucram mult în gospodărie și la câmp împreună cu Agafia. Să trăiești la sat presupune muncă grea. Fiind la școală m-am alăturat Komsomolului [16]. Eram dornic să învăț și îmi plăcea să citesc. Împrumutam cărți de la biblioteca comunei. Citeam orice pe ce puteam pune mâna. În clasa a zecea am citit în ziar și am auzit și la radio despre fondarea statului Israel. Uniunea Sovietică a încurajat acest eveniment și a fost printre primele state care au recunoscut Israelul ca stat. Am înțeles mai târziu că acest suport era fondat pe speranța că Israelul va deveni un stat socialist. Când Israel a luat-o în altă direcție, cele două state s-au înstrăinat. Cred că fondarea statului Israel este singura despăgubire a poporului evreu pentru milioanele de morți.

La Rezina m-am întors pentru prima dată după încheierea școlii cu speranța că unul dintre frații mei mai mari au supraviețuit. Aveam speranțe, dar mă și temeam că nu voi întâlni supraviețuitori. În Rezina mi s-a spus că fratele meu Moisei locuiește la Chișinău. L-am găsit imediat. Moisei mi-a povestit despre toate rudeniile noastre. Moisei fusese mobilizat în armata sovietica chiar la începutul războiului. A fost pe front până în anul 1945. A fost rănit grav în Polonia și internat la spital. După însănătoșire s-a dus în Uzbekistan ca să îl caute pe Abram. A găsit-o pe Lusia. Lusia și Abram trăiau împreună fără să fie căsătoriți. Lusia i-a spus lui Moisei că Abram a mers voluntar pe front și că a murit la Konigsberg [în prezent Rusia] în 1945. Moisei s-a întors la Rezina în 1945. Nu știa nimic despre mine și a crezut că am murit cu toții. Moisei s-a căsătorit cu Nina, o tânără din Rezina. A absolvit facultatea de drept, dar nu a profesat niciodată. Nu cunosc motivul. Probabil din cauza articolului 5 [17]. A lucrat într-un magazin de încălțăminte în Chișinău. A avut o fiică pe nume Faina, și un fiu Grigorii. După terminarea școlii Faina s-a căsătorit cu Grigorii Roș. Grigorii a terminat școala secundară și s-a căsătorit și el. Numele soției lui a fost Yelena. Moisei a fost operat în 1980, ca să-și îndepărteze schijele, pe care le avea încă din timpul războiului și care îl deranjau.

Sora mea Nehoma a locuit în timpul războiului la Ivanovo, unde s-a și căsătorit. Soțul ei, Semion Abramovici, a fost evreu. Nu au avut copiii. După război s-au mutat la Cernăuți.

După terminarea școlii am fost admis la facultatea de matematică de la universitatea din Chișinău, dar m-am îmbolnăvit imediat după admitere, așa că a trebuit să întrerup temporar studiile. De vreme ce puteam locui în căminul colegiului pedagogic m-am transferat mai târziu acolo. Apoi m-am mutat la departamentul fără frecvență, având în vedere că în anii 1940 și 1950 am lucrat ca profesor de matematică în Raspopeni. Aceasta a fost perioada luptei împotriva cosmopoliților [vezi campania împotriva ‘cosmopoliților’] [18]. Îmi amintesc de uciderea lui Michoels [19], și de Complotul Doctorilor [20]. Cu toate acestea am părerea mea despre ce s-a întâmplat. Nu aș denumi ce s-a întâmplat ca anitsemitism. Nu cred că Stalin era un antisemit. Era un politician și își îndepărta oponenții. A ucis mai mulți ruși și georgeni decât evrei.

Cred că Complotul Doctorilor a avut un temei politic. Poate a avut de a face cu fondarea statului Israel și cu popularitatea pe care Golda Meir [21], primul ministru al Israelului, a avut-o în rândul evreilor din Uniunea Sovietică. Nu cred că există cineva care să cunoască adevăratul motiv: trebuie scormonit în arhive pentru a afla un răspuns. Cred că aceste discuții despre un antisemitism la nivelul statului sunt puțin exagerate. Numărul evreilor era scăzut în proporție cu întreaga populație, dar dacă privim la statistici, vom vedea că doctorii, profesorii și inginerii evrei era mai numeroși decât cei de orice altă naționalitate.[Nota editorului: Intervievatul probabil că vrea să spună că numărul profesioniștilor și al intelectualilor de etnie evreiască din pozițiile înalte era mai ridicat decât al cel al celorlalte naționalități.] De exemplu, eu sunt evreu, și nu am ascuns niciodată acest fapt; am studiat și eu, și nu îmi amintesc de nici o atitudine preconcepută față de mine.

Îmi amintesc ziua morții lui Stalin, cum plângeau oamenii. Eu eram calm în privința asta: nu am avut de gând să mă obosesc din cauza asta. Datorită Congresului al XX-lea al Partidului din 1956 [22] și a publicării Raportului Hrușcev [23] am învățat multe lucruri noi. Ca mulți alții nu am avut habar despre ideea exterminării liderilor partidului, nu cunoșteam numărul lagărelor [vezi Gulag] [24], nici pe cel al prizonierilor, ori câți oameni au murit acolo. A fost un șoc pentru mine. A fost un șoc să aflu că oameni care, fiind comuniști, treceau Nistrul din Moldova [România] în Uniunea Sovietică, erau duși în lagărele lui Stalin. Situația din țară s-a schimbat după Congres, iar eu am intrat în partid în 1956.

După absolvirea facultății am început să lucrez ca director la școala din Raspopeni. Călătoream des la Chișinău, ca să îl văd pe fratele meu. Acolo, vizitând rudele îndepărtate, am întâlnit-o și pe viitoarea mea soție. Ea închiria de la ei o cameră. Numele ei era Liana Degtiar. Mi-a plăcut de Liana imediat, și mă întâlneam cu ea de fiecare dată când mergeam la Chișinău. În vara anului 1961 am mers la Crimeea cu vaporul. Am călătorit cu vasul până la Yalta [în prezent Ucraina] apoi am parcurs toată Crimeea. Am stat la Gurzuf, am urcat pe munți două zile, am vizitat Alușta, și am mers la Ievpatoria. Ne-am căsătorit în primăvară. Liana e mai tânără cu trei ani decât mine. S-a născut în București în 1933. Tatăl ei, Elih Degtiar, s-a născut la Soroki în 1903. A absolvit Universitatea din Cannes în Franța și a lucrat ca inginer șef la o companie la București. Mama ei, Sophia Degtiar, s-a născut în Bălți în 1908 și a terminat gimnaziul acolo. După ce s-au căsătorit a lucrat ca dactilografă la compania de transport feroviar din București.

Când Basarabia a fost anexată de către Uniunea Sovietică în 1940 familia Lianei s-a întors la Soroki. În timpul războiului au fugit la Kurgan, regiunea Tuba, în Tajikistan. În 1944, după ce Soroki a fost eliberat de către trupele sovietice, familia s-a întors la Soroki. Când ne-am întâlnit tatăl Lianei era lector la o școală agricolă, iar mama ei era casnică. Liana a absolvit Facultatea de Fizică din cadrul Universității din Chișinău, și a lucrat apoi ca și colaborator științific în laboratorul Institutului de Cercetări Electricotehnice. Am avut o nuntă liniștită. Prietenii noștri și colegii soției mele au venit la oficierea cununiei civile. Apoi am avut o mică petrecere în camera Lianei. Apoi am mers la Soroki în casa părinților Lianei, unde am petrecut împreună cu familia și cu cunoștințele lor. După nuntă m-am mutat la Liana.

Vizita sorei mele Anyuta din Israel în 1962 a fost o mare bucurie pentru mine. A zburat până la Odesa, și de acolo a călătorit la Chișinău. Asta s-a întâmplat imediat după nunta noastră. Era prima revedere de când emigrase. I-am spus povestea familiei noastre. Anyuta mi-a adus o poză cu Shmilik. Anyuta era căsătorită și avea trei fiii: Noah, Judah și Zvi. Locuiau în Rișon Le-Țion [în prezent Israel]. Soțul lui Anyuta cultiva și vindea portocale, iar fiii lor îl ajutau. Vă puteți imagina ce îngrijorat eram pentru rudele mele din Israel în perioada războaielor: Războiul de Șase Zile [25], și Războiul de Ramadan [vezi Războiul de Iom Kipur] [26]. Ascultam BBC și Vocea Americii. La începutul anilor 1970 sora mea Nehoma împreună cu soțul ei Semion Abramovici au emigrat în Israel. Locuiesc la Rișon Le-Țion. Acum sunt neliniștit de fiecăre întâmplare, de fiecăre atac terorist, mai mult decât sunt ei. Îi admir pe israelieni: locuiesc și lucrează în ciuda atacurilor teroriste. Trăiesc cu frică, dar nu se panichează.

În timpul în care am fost director de școală, mi s-a oferit o poziție la Comitetul Raional al Partidului, dar Liana considera că trebuie să mă concentrez pe știință. A insistat să urmez cursuri postuniversitare. M-am înscris la cursurile postuniversitare ale Academiei de Științe Pedagogice din Moscova [în prezent Rusia] și am locuit într-un cămin în Plușiha [un district în partea istorică a Moscovei] la începutul anilor 1960. Acolo erau studenți la cursurile postuniversitare din toată Uniunea Sovietică, așa că formam un grup internațional complet: din Tadjikistan, Kazahstan, Ucraina, și eu un evreu din Moldova. Profesorii noștri, care erau angajați ai Institutului de Tehnici de Predare a Matematicii, erau specialiști extrem de bine pregătiți. Se înțelegeau bine și cu studenții și cu lectorii. Eu studiam în Biblioteca de Stat a Uniunii Sovietice numită după Lenin [actualmente Biblioteca Națională a Rusiei]. Bibliografi extrem de pricepuți m-au ajutat la găsirea cărților de care aveam nevoie, ori dacă era necesar la procurarea lor din altă parte. Dacă cartea era rară, îmi trimiteau o copie. Am studiat și la biblioteca Academiei de Științe Pedagogice Ușinski. Și acolo lucrau consultanți științifici, care oferau ajutor studenților în diferite probleme. Am consultat un specialist în tehnici de predare a matematicii în școlile polone. Încă le sunt recunoscător multor specialiști pentru suportul lor.

Fiul nostru Alexandr s-a născut în 1963. Liana lucra, iar eu primeam o bursă de studii postuniversitare. Părinții Lianei ne-au susținut foarte mult. Liana mergea des la Moscova în călătorii de afaceri, timp în care părinții ei aveau grijă de Alexandr. Întotdeauna ne bucuram de revedere. Mergeam la expoziții de artă, la teatru sau ne plimbam prin Moscova. În acele câteva zile Liana cheltuia toții banii pe care eu îi economisisem în ultima lună.

După ce am terminat cursurile postuniversitare m-am întors la Chișinău, unde am lucrat ca și colaborator științific senior la Institutul de Cercetare Științifică a Pedagogiei. Mă ocupam de metodologia predării matematicii. Eram implicat în munca de cercetare științifică. Am publicat o carte: “Elemente de geometrie în școala primară”. În 1968 mi-am susținut lucrarea de disertație [vezi gradul de doctor sovietic/rusesc] [27] în Moscova. Institutul nostru de cercetare științifică aparținea Ministerului Educației al Uniunii Sovietice, care sub îndrumarea academicianului Kolmogorov [Kolmogorov, Andrei Nikolaevici (1903-1987): matematician rus, fondatorul școlii științifice în teoria probabilității și teoria funcțiilor] a inițiat introducerea unui plan de învățământ nou în predarea matematicii în școli, bazat pe experiența școlilor franceze.

Vechiul plan de învățământ și manualele au fost schimbate radical, începând cu clasa întâi. Elemente de matematici superioare au fost introduse în ciclul secundar: teoria mulțimilor, integrale, derivative etc. Asemenea schimbări au impus pregătirea profesorilor. Eu eram implicat în pregătirea lor: pregăteam cursuri, scriam scrisori de aplicație, țineam cursuri, vreau să spun că eram implicat direct în pregătirea profesorilor și în dezvoltarea noilor manuale. Era mult de lucru în această direcție, dar din păcate a existat și opoziție la aceste reforme din partea Academiei de Științe a Uniunii Sovietice. Această reformă a fost în vigoare doar zece ani: din 1967 până în 1976, când școlile au revenit la vechiul planul de învățământ. În prezent a fost introdus un nou plan de învățământ și manuale noi, și din nou această reformă se bazează pe influneța franceză.

Paralel cu munca la academie, predam și la Institutul de formare continuă a învățătorilor, și la Colegiul Pedagogic din Tiraspol. Călătoream la Tiraspol pentru o zi, ca să țin cursuri studenților. Îmi lua o oră cu trenul. Biletul mă costa trei ruble. Mă întorceam la Chișinău după masa. Îmi plăcea să predau și mă înțelegeam bine cu colegii și studenții mei. Mă întâlnesc cu unii dintre ei și acum. Întotdeauna după servici petreceam timp cu Alexandr, învățându-l lucruri. Experiența mea pedagogică mi-a fost foarte de folos. Alexandr a terminat prima și a doua clasă într-un singur an, dar soția mea considera că îl suprasolicitam pe băiat. Oricum, știam că dacă copilul se descurcă, totul e în regulă. Nu e bine, când lucrurile sunt prea ușoare ori prea grele. Când mi-am dat seama că Alexandr se descurcă cu solicitărilei clasei întâi și că începe să-și piardă interesul la ore, l-am transferat în clasa a doua. I-a trebuit ceva timp pentru a-i ajunge pe colegii lui din urmă, dar s-a descurcat foarte bine. Învățătorii îl lăudau.

L-am învățat pe Alexandr să urmeze un program strict: la ora zece trebuia să meargă la culcare. O dată în clasa a cincea a avut probleme: s-a jucat în curte și nu și-a făcut temele. ‘Nu pot merge la culcare, trebuie să îmi fac temele,’ mi-a spus. I-am spus că nu contează. Așa că l-am trimis să meargă la culcare. I-am spus că ar fi trebuit să își facă temele mai repede. Asta l-a învățat să își facă temele la timp. Învățătorii sunt foarte importanți la școală, și atitudinea elevilor față de ei e la fel de importantă. În familia noastră am încercat întotdeauna să susținem autoritatea învățătorilor. Alexandr a fost bun la matematică, așa că l-am transferat la altă școală la profilul de matematică. Era un băiat sociabil și avea mulți prieteni.

Liana era supervizorul laboratorului în institutului unde lucra. În paralel își pregătea lucrarea de disertație. În ianuarie 1969 a obținut diploma în științe tehnice. În același an, în decembrie, ni s-a născut cel de-al doilea fiu, Boris. Spre deosebire de Alexandr, Boris era un individualist. Nu dorea să meargă la grădiniță și orice efort al colegilor mei de a-l convinge să accepte să meargă la o gradiniță oarecare a eșuat. Totuși, a mers la școală fără nici o problemă, dar s-a îmbolnăvit când era în clasa a treia. A avut oreion, de altfel o boală obișnuită la copiii, dar a făcut complicații și a căzut în comă pentru mult timp. Slavă Domnului că doctorii au reușit să îl salveze. După această boală a învățat la fel de bine ca și fratele lui mai mare și a reușit chiar să intre într-o clasă de matematică.

Familia noastră petrecea vacanța de vară împreună. Locul nostru preferat era Odesa și suburbia Odesei: Cernomorka, Sergheevca și Karolino-Bugaz. Uneori părinții Lianei veneau împreună cu noi. Vizitam și Soci, Suhumi și Ialta, închiriind o cameră, așa cum obișnuia să facă toată lumea. Câteodată mergeam la Odesa la sfârșit de săptămână: colegii mei împreună cu familiile lor se adunau, închiriau un autobus și mergeau în weekend la mare. Transportul, mâncarea și călătoritul nu erau scumpe. Citeam foarte mult în timpul vacanțelor. Cititul era foarte popular: citeam ziare, reviste și literatură. Am strâns o colecție mare de cărți în limba rusă. Liana și cu mine aveam și manuale științifice și cărți de referință în colecția noastră. Acum că ne gândim să emigrăm în Israel, Liana și Boris discută mult cu privire la cărțile pe care ar trebui să le luăm cu noi. Liana îl trimite pe Boris la depozitul de reciclat hârtie cu cărțile pe care ea le consideră de prisos, dar el le aduce înapoi acasă și o numește pe mama lui în glumă un inchizitor al secolului 21.

În 1978 părinții Lianei au schimbat apartamentul lor din Soroki pe unul din Chișinău și s-au mutat aici. Mama ei, Sophia Degtiar, a murit la sfârșitul lunii martie 1988, și am înmormântat-o la Doina [cimitir în Chișinău], în secțiunea evreiască. Tatăl Lianei a murit în februarie 1992. Și el a fost înmormântat în cimitirul Doina.

Alexandr a terminat școala în 1979, iar noi am dorit să își continue studiile. Era bun la științele naturii și la matematică. A intrat la Facultatea de Biologie la Universitatea de Stat din Moscova.

Când era student în anul patru s-a căsătorit cu colega lui Tatiana Yailenko în ianuarie 1983. Ea este din Donețk [în prezent Ucraina]. Mama ei este ucraineancă iar tatăl ei este grec. Au avut o petrecere de nuntă mică: la petrecere au participat doar colegii lor, părinții Tatianei, Liana, Boris și cu mine. Am aranjat petrecerea la cantina unui cămin studențesc. Au primit o cameră în Casa postuniversitarilor [unul dintre căminele confortabile ale universității din Moscova]. Am râs când m-am uitat la etajele superioare ale acestui cămin [o clădire de doisprezec etaje]: se pot vedea scutece și haine de copiii atârnate la uscat — nu e rău pentru studenți! În decembrie 1983 s-a născut nepotul meu Leonid. Tatiana era în anul cinci. Și-a luat concediu maternal ca să aibă grijă de bebeluș. Mama ei a venit de la Donețk ca să o ajute. Alexandr era foarte atașat de fiul lui și câteodată chiar se certa cu soacra lui în privința educației băiatului. Sasha [nume de alint pentru Alexandr] și-a terminat studiile postuniversitare la Moscova, iar în 1988 s-a mutat împreună cu Tatiana la Chișinău. La vremea aceea cumpărasem un apartament cu trei camere și dădusem fostul nostru apartament de două camere și mobila copiiilor. Sașa a început să lucreze la Academia de Științe din Moldova. La sfârșitul anilor 1980 Liana și cu mine ajunsesem la vârsta pensionării [în Uniunea Sovietică vârsta pensionării pentru bărbați era de 60 de ani, iar pentru femei de 55 de ani], dar am continuat să muncim.

După terminarea școlii Boris a urmat Facultatea de Fizică la Universitatea din Chișinău. După graduare a lucrat la Institutul de Cercetări Electricotehnice, unde lucra și Liana. Încă lucrează acolo și îi place foarte mult munca pe care o face. Boris nu e căsătorit.

În 1992 sora mea ne-a invitat pe soția mea și pe mine în Israel. Anyuta ne-a cumpărat biletele. Am zburat cu avionul până acolo. Sora mea și cu familia ei ne-au așteptat la aeroportul din Tel Aviv [în prezent Israel]. Vă puteți imagina ce întâlnire! A fost reuniunea familiei noastre mari: nepoții mei Noah, Judah și Zvi, soțiile lor, părinții soțiilor lor, mulți copiii și nepoți. Nici nu i-am putut număra pe toți. Anyuta este străbunică. Părinții le-au oferit fiecărui fiu ‘pardes’, adică o parcelă de pământ cu o grădină cu portocali. O dată ne-am întâlnit, când Noah a împlinit 56 de ani. Altă dată ne-am adunat la casa lui Judah. Avea o curte mare și o mașină de sortat portocale și mandarine. A montat mese ca să poată încăpea toată familia în curtea lui. Atunci am simțit ceva, e greu de descris cum m-am simțit, e greu de găsit cuvintele potrivite. Când ne-am așezat cu toții la masa, mi-am amintit de familia noastră mare, de faptul că nu mai sunt singur: am așa de mulți oameni dragi, care mă iubesc și care își amintesc de mine. Totuși, am fost puțin jenat că exista o barieră lingvistică între mine și rudele mele numeroase. Ei vorbeau engleză și ebraică, dar eu nu cunosc limbiile acestea. Anyuta și cu mine am vorbit puțin pe românește și pe idiș. Le-am promis nepoților mei, că data viitoare când îi voi vizita voi vorbi engleză și ebraică.

Împreună cu Liana am stat în Israel două luni. Am călătorit în toată țara. Uneori Noah ne conducea în mașina lui. Ne-a arătat biroul lui din port: face afaceri cu exportul de portocale. Am călătorit la Ierusalim și am mers la Yad Vashem [28], și la Zidul Plângerii. Singurul loc pe care nu l-am vizitat a fost un kibbutz, cu toate că eram curios să văd unul, având în vedere că sora mea a lucrat într-unul când a emigrat în Palestina. Cunoștințele mele care lucrau în kibbutz mi-au povestit ca kibbutzim trec printr-o perioadă grea, dar că încă reprezintă baza agricolă a Israelului. În 1992 fratele meu mai în vârstă Moisei, soția lui Nina, copiii lor Faina și Grigorii împreună cu familiile lor au emigrat în Israel. S-au stabilit la Netania. Nina a murit în 2003. Am vizitat Israelul din nou în 1995 și în 1998. Am locuit la Moisei în Netania. Nu am învățat engleză ori ebraică. E greu să înveți o limbă străină la vârsta mea. Însă copiii și nepoțiii lui Moisei își aminteau încă limba rusă și erau întotdeauna dispuși să mă ajute.

În 1993 fiul nostru Alexandr s-a mutat la Leningrad și a început să lucreze în laboratorul de biofizică al Institutului Academic. A divorțat de Tatiana și le-a lăsat apartamentul ei și fiului lor. Păstrăm legătura cu Tatiana. E o persoană prietenoasă. Nepotul nostru Leonid ne vizitează des. E student la Facultatea de Matematică la Universitatea din Chișinău. Alexandr s-a recăsătorit la Leningrad. Cea de-a doua soție, Olga Ivanova, e rusoaică. Abia reușeau să se descurce cu cât câștigau. Într-o zi, la o conferință științifică în Leningrad, au fost prezenți și reprezentanți ai statului Israel. I-au oferit lui Alexandr o poziție la Universitatea din Tel Aviv. Olga l-a urmat pe Alexandr în Israel. În 1997 s-a născut fiul lor Ilia. Liana a mers în Israel ca să aibă grijă de bebeluș. A stat acolo timp de trei luni și s-a întâlnit cu rudele ei: surorile tatălui ei, nepoatele și nepoțiii ei locuiau în Israel.

După perestroică [29] Partidul Comunist a fost interzis în Moldova [Nota editorului: În realitate Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a încetat să existe în 1991, după disoluția Uniunii Sovietice.], iar autoritățile au început să modifice istoria urmând valul de anticomunism. A existat un decret de anexare a Moldovei la România. Mass media l-a lăudat pe Antonescu [30] și chiar urmau să-i construiască un monumet în Chișinău. Au fost discuții și chiar au strâns bani. I-au numit pe românii, care au venit aici împreună cu trupele germane, eliberatori. Imaginați-vă cum m-am simțit: acești români ‘eliberatori’ mi-au ucis părinții, trei surori și fratele în vârstă de șase ani, plus mii de evrei. Cred că Gorbaciov [31] și Elțin au așezat propria prosperitate mai sus decât cea a statului. Desigur, au existat destule motive pentru disoluția Uniunii Sovietice, dar cum au putut-o iniția, dacă 76 procente din populație a votat pentru menținerea Uniunii Sovietice? [Participarea la referendumul din 17 martie 1991 cu privire la menținerea Uniunii Sovietice ca stat unic și indivizibil a fost de 174 de milioane (80 de procente din populația totală). Din toți participanții 112 de milioane sau 76.4 procente au votat pentru menținerea Uniunii Sovietice].

În anii 1990, după perestroică, a început să reînvie și viața evreiască din Chișinău. În timpul Uniunii Sovietice a fost fondată o asociație a foștilor deținuți din ghetouri evrei și de alte etnii. Mai târziu, a fost desființată, iar acum sunt membru al asociației evreiești. Ulterior au fost înființate și organizații evreiești în Chișinău: Centrul Cultural Iudaic și Centrul Comunității. Evreii au început să celebreze împreună sărbătorile evreiești. Îndeosebi după ce comuniștii au obținut majoritatea în parlamentul Moldovei viața evreiască a renăscut. [Probabil că intervievatul vrea să spună că comuniștii, fiind internaționaliști din oficiu, au fost mai atenți la coexistența diferitelor naționalități în stat.] Cred că situația evreilor s-a îmbunătățit. Înainte, când în multe domenii de activitate evreii erau separați de restul populației Moldovei, nu era bine.

Când comuniștii au venit la putere, moldovenii au început să se gândească la victimele fascismului. Ziarul nostru local, ‘Yevreiskoe mestechko’ [Orașul evreiesc], a scris despre o inițiativă privată a unui muzeu al Holocaustului în Edineț. Este extraordinar că acest muzeu a fost înființat de un moldovean, director al unei școli locale. Cred că e important, având în vedere că evreii au fost dintotdeauna cetățeni activi în Moldova: medici, profesori și meșteșugari. Acum s-au inițiat cercătări și în alte orașe, în care au fost exterminați evrei. Se caută cei drepți [vezi Drepți între Popoare] [32], care au salvat evrei și se înființează un muzeu ca acesta.

Hesed Jehudah [33], o organizație de caritate evreiască, e foarte eficientă. Uneori aud sau citesc în ziar despre oameni care bombăne despre mâncare, că nu ar fi așa de gustoasă. Eu cred că nu au motiv să se plângă. Hesed face o treabă foarte bună. Voluntarii lor numeroși lucrează neobosiți și ajută mii de evrei. Soția mea și cu mine primim pachete cu mâncare în fiecare lună. Timp îndelungat am refuzat să primim astfel de pachete, crezând că există evrei, care sunt într-o situație mai dificilă decât a noastră. De asemenea, ca fost deținut minor într-un gheto, primesc și o pensie de la Claims Conference [“Conference on Jewish Material Claims against Germany”. A fost înființată în anii 1950 pentru a asigura sprijin victimelor Holocaustului.]. Toate rudele noastre locuiesc în Israel. Și noi ne gândim să emigrăm în Israel.


Glosar

[1] Cantonist: Cantoniștii erau copii evrei, care erau recrutați de instituțile militare în Rusia țaristă, cu intenția de a-i forța prin condițiile de trai să îmbrățișeze creștinismul. Recrutarea pentru instituțile cantoniste a fost impusă foarte riguros în prima jumătate a sec. XIX-lea. Această procedură a fost desființată în 1856 sub Alexandru II. Serviciul militar obligatoriu pentru evrei a fost introdus în 1827. Evreii între vârsta de 12 și 25 de ani puteau fi recrutați, iar cei sub 18 ani erau plasați în unități de cantoniști. Autoritățile comunale evreiești erau obligate să respecte o cotă anume de recruți pentru armată. Cota mare care era impusă, condițiile severe ale serviciului militar, și cunoașterea faptului că cel incorporat nu va putea practica regulile religioase evreiești și că va fi rupt de familie, îi determinau pe cei care puteau fi recrutați să scape. Astfel, conducătorii comunității îndeplineau cota impusă trimițând copiii celor mai sărace familii.

[2] Basarabia: Zonă istorică între Prut și Nistru, în partea de sud a regiunii Odesa. Basarabia a fost parte din Rusia până la Revoluția din 1917. În 1918 a fost declarată republică independentă, iar mai târziu a fost unită cu România. Tratatul de la Paris (1920) a recunoscut unificarea, dar Uniunea Sovietică nu a acceptat-o niciodată. În 1940 România a fost forțată să renunțe la Basarabia și la nordul Bucovinei în favoarea Uniunii Sovietice. Cele două provincii numărau 4 milioane de locuitori, majoritatea români. Chiar dacă România a reocupat o parte a teritoriului în cel de-al Doilea Război Mondial în Tratatul de Pace din 1947 s-a recunoscut apartenența lor la Uniunea Sovietică. Astăzi aceste teritorii sunt parte din Moldova.

[3] Marele Război Patriotic: În data de 22 iunie 1945, la ora 5 dimineața, Germania nazistă a atacat Uniunea Sovietică fără să-i declare război. Acesta a fost începutul așa numitului Mare Război Patriotic. Blitzkrieg-ul germanilor, cunoscut ca Operațiunea Barbarosa, aproape că a reușit să distrugă Uniunea Sovietică în lunile următoare. Surprinse pe nepregătite, forțele sovietice au pierdut armate întregi și cantități uriașe de echipament în prima săptămână a asaltului german. În noiembrie 1941 armata germană a cucerit Ucraina, a asediat Leningradul, cel de-al doilea oraș ca mărime al Uniunii Sovietice, și amenința până și Moscova. Pentru Uniunea Sovietică războiul s-a încheiat la 9 mai 1945.

[4] Anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică: La sfârșitul lunii iunie 1940 Uniunea Sovietică a cerut României să își retragă trupele din Basarabia și să renunțe la teritoriile anexate. România și-a retras trupele și administrația în aceași lună iar între 28 iunie și 3 iulie sovieticii au ocupat regiunea. În același timp România era obligată să renunțe la nordul Transilvaniei în favoarea Ungariei și la sudul Dobrogei în favoarea Bulgariei. Aceste pierderi teritoriale au influențat într-o mare măsură politica României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

[5] Revoluția Rusă din 1917: Revoluția prin care regimul țarist al Imperiul Rus a fost răsturnat, și înlocuit de conducerea Bolșevicilor sub Lenin. Cel două etape ale revoluției au fost: Revoluția din februarie, care a fost declanșată de lipsa hranei și a combustibilului din timpul Primului Război Mondial, când țarul a abdicat și un guvern provizoriu a preluat puterea. A doua fază s-a consumat sub forma unei lovituri de stat inițiată de Lenin în octombrie/noiembrie (Revoluția din octombrie) constând în preluarea puterii de către bolșevici.

[6] Anexarea Basarabiei de către România: În timpul zilelor haotice ale revoluției sovietice adunarea națională a moldovenilor convocată la Chișinău a decis pe data de 4 decembrie 1917 proclamarea unui stat moldovenesc independent. Ca să împiedice aspirațile la autonomie Rusia a ocupat capitala Moldovei în ianuarie 1918. La cererea disperată a Moldovei armata României învecinată au intrat în Chișinău în aceași lună recapturând orașul de la bolșevici. Acesta a fost un pas decisiv pentru unirea cu România: moldovenii au acceptat anexarea fără alte condiții preliminare.

[7] Regele Carol I: 1839-1914, Domnitorul României (1866-1881) și Regele României (1881-1914). A semnat cu Austro-Ungaria un tratat politico-militar (1883), la care au aderat și Germania și Italia, legând astfel România de Puterile Centrale. Sub domnia lui a avut loc Războiul de Independență (1877). A insistat ca România să participe la Primul Război Mondial de partea Germaniei și a Austro-Ungariei.

[8] Sobă rusească: Sobă mare de piatră alimentată cu lemn. De obicei era construită într-un colț al bucătăriei și era folosită la încălzirea casei și la gătit. Avea o bancă, care era folosită în timpul ierni de copiii și de adulți ca pat.

[9] Taberele Hakșarah: Tabere de antrenament organizate de zioniști, unde tinerii evrei din diaspora erau antrenați intelectual și fizic, în special în agricultură, pentru colonizarea Palestinei.

[10] Cuzist: Membru al unei organizații fasciste românești denumită după Alexandru C. Cuza, unul dintre cei mai fervenți lideri fasciști din România, care era cunoscut pentru șovinismul și antisemitismului lui fără scrupule. În 1919 Cuza a înființat LANC, care în 1935 a devenit Partidul Național Creștin cu un program antisemit.

[11] Batalion de luptă: Corp de armată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial format din voluntari. Soldații din care era compus patrulau în orașe, săpau tranșee și păzeau clădirile de raiduri aeriene din timpul nopții. În asemenea batalioane se înrolau de obicei studenții.

[12] Ocuparea Odessei de către Armata Română: trupele Armatei Române au ocupat Odesa în octombrie 1941. Imediat au aplicat măsuri anti-evreiești. După masacrul evreilor din Odesa, ordonat de Antonescu, forțele românești au deportat supraviețuitorii în lagărele din districtul Golta: 54.000 în lagărul Bogdanovca, 18.000 în lagărul Ahmetcetca, și 8000 în lagărul din Domanevca. În Bogdanovca toți evreii au fost împușcați, la acest masacru participând jandarmeria românească, poliția din Ucraina și Sonderkommando R, format din etnici germani. În ianuarie și februarie 1942, 12.000 de evrei ucrainieni au fost uciși în celelate două lagăre. În total au fost uciși 185.000 de evrei ucrainiei de către unități militare românești și germane.

[13] Colhoz: Politica colectivizării treptate și voluntare a fost adoptată în Uniunea Sovietică în 1927 pentru a încuraja producția de alimente, în același timp eliberând forță de muncă și capital pentru dezvoltarea industrială. În 1929, cu doar 4% din gospodări în colhozuri, Stalin a ordonat confiscarea pământurilor, uneltelor și animalelor țăranilor. Colhozul a înlocuit gospodăria de familie.

[14] Voroșilov, Kliment Efremovici (1881-1969): comandant militar și politician sovietic. A fost un revoluționar activ înainte de Revoluția din 1917 și un comandant remarcabil în Armata Roșie în Războiul Civil Rusesc. Ca și comisar pentru afaceri militare și maritime, mai târziu și de apărare, Voroșilov a contribuit la reorganizarea Armatei Roșii. A fost membru al Politburoului al Comitetului Central al Partidului Comunist începând cu anul 1926, și membru al Sovietului Suprem din 1937. A fost dat afară din Comitetul Central în 1961, dar reales în 1966.

[15] Ziua Victoriei (9 mai): Sărbătoare națională, care comemorează înfrângerea Germaniei naziste și sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, și onorează soldații sovietici care au murit în război.

[16] Comsomol: Organizație de tineret a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice înființată în 1918. Misiunea Comsomolului era de a răspândi ideile comunismului și de a-i implica pe muncitorii și țăranii tineri în construirea Uniunii Sovietice. De asemenea Comsomolul intenționa să ofere o educație comunistă tinerilor muncitor implicându-i în lupta politică, care era suplimentată de educație teoretică. Comsomolul era mai popular decât Partidul Comunist, fiindcă țelul educării oamenilor putea fi acceptat și asumat și de către tineri proletari neinițiați, pe când membri de partid trebuiau sa aibă o minimă pregătire politică.

[17] Articolul 5: Acesta se referă la factorul naționalității, care era menționat pe cererile de angajare. Evreii, care în Uniunea Sovietică erau considerați o naționalitate aparte, nu au fost favorizați în această privință de la finele celui de-al Doilea Război Mondial până la sfârșitul anilor 1980.

[18] Campania împotriva ‘cosmopoliților’: Această campanie împortiva ‘cosmopoliților’, adică a evreilor, a fost inițiată în diverse articole ale organului central al Partidului Comunist în 1949. Campania a fost direcționată înainte de toate împotriva intelectualilor evrei și a fost primul atac public împotriva evreilor sovietici ca și evrei. Scriitorii ‘cosmopoliți’ erau acuzați că urau poporul rus, că suportau sionismul etc. Mulți scriitori de limbă idiș, ca de altfel și liderii Comitetului Evreiesc Antifascist au fost arestați în noiembrie 1948 sub acuzația că întrețin legături cu Sionismul și cu ‘imperialismul’ american. Au fost executați pe ascuns în 1952. Complotul doctorilor a fost inițiat în ianuarie 1953. Un val de antisemitism s-a răspândit în întreaga Uniune Sovietică. Evreii erau demiși din funcțile lor, și s-au răspândit zvonuri despre o iminentă deportare în masă a evreilor în partea de est a Uniunii Sovietice. Moartea lui Stalin în martie 1953 a pus capăt acestei campanii împotriva ‘cosmopoliților’.

[19] Michoels, Solomon (1890-1948) (născut Vovsi): Un mare actor sovietic, producător și pedagog. A lucrat la Teatrul Evreiesc de Stat din Moscova (unde a fost regizor începând cu anul 1929). A regizat lucrări filozofice, intense și monumentale. Michoels a fost ucis la ordinul Ministerului Securității Statului.

[20] Complotul doctorilor: A fost o presupusă conspirație a unui grup de doctori din Moscova de a asasina funcționari ai guvernului și ai partidului. În ianuarie 1953 presa sovietică a scris despre arestarea a nouă doctori, șase dintre ei fiind evrei, care și-au mărturisit vina. Fiindcă Stalin a murit în 1953, procesul lor nu a mai avut loc. Ziarul oficial al Partidului, Pravda, a scris mai târziu că acuzațiile împotriva doctorilor au fost false și că mărturisirea vinei lor a fost obținută prin tortură. Acest caz a fost cel mai grav incident antisemitic în timpul lui Stalin. În discursul lui secret la al XX-lea Congres al Partidului Comunist din 1956 Gorbaciov a afirmat că Stalin a vrut să folosească Complotul pentru a curețe vârful conducerii sovietice.

[21] Golda Meir (1898-1978): născută în Rusia, a emigrat în Palestina și a devenit un om politic foarte cunoscut și respectat, care a luptat pentru drepturile evreilor. În 1948 Meir a fost aleasă ca ambasador al Israelului în Uniunea Sovietică. Din 1969 până în 1974 a fost Prim Ministru al Israelului. În ciuda victoriei Partidului Muncii la alegerile din 1974, și-a dat demisia în favoarea lui Ițhak Rabin. A fost înmormântată pe muntele Herzl în Ierusalim în 1978.

[22] Al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice: La acest congres din 1956 Hrușciov a demascat în public cultul lui Stalin și a dat în vileag tot ce s-a întâmplat în Uniunea Sovietică în timpul lui Stalin.

[23] Hrușciov, Nikita (1894-1971): lider comunist sovietic. După moartea lui Stalin în 1953 a devenit secretar general al Comitetului Central, prin urmare conducătorul Partidului Comunist la Uniunii Sovietice. În 1956, în timpul celui de-al XX-lea Congres al Partidului, Hrușciov a făcut un pas fără precedent și l-a denunțat pe Stalin și metodele acestuia. A fost demis ca premier ca secretar general la partidului în octombrie 1964. În 1966 a fost înlăturat din Comitetul Central al Partidului.

[24] Gulag: Sistemul soviectic de lagăre de muncă forțată din regiunile izolate din Siberia și din Nordul îndepărtat, înființat în 1919. Abia începând cu anii 1930 a existat un număr însemnat de deținuți în lagăre. În 1934 Gulagul, ori Administrația Generală a Lagărelor de muncă forțată, pe atunci administrată de NKVD, succesorul lui CEKA, avea deja milioane de deținuți. Printre prizonieri se numărau pe lângă criminali, hoți, și alți criminali obișnuiți, și disidenți politici și religioși. În timpul lui Stalin lagărele Gulagului au contribuit semnificativ la economia sovietică. Condițiile de trai din lagăre erau extrem de aspre. După moartea lui Stalin din anul 1953, populația lagărelor a fost redusă semnificativ, iar condițiile de trai ale deținuților s-au mai îmbunătățit.

[25] Războiul de Șase Zile: Primele atacuri din Războiul de Șase Zile au fost efectuate de către forțele aeriene israeliene în ziua de 5 iunie 1967. Întreg războiul a durat 132 de ore și 30 de minute. Lupta împotriva Egiptului a durat doar patru zile, pe când lupta împotriva Iordaniei a durat trei zile. În ciuda duratei scurte, acest război a fost unul dintre cele mai dramatice și devastatoare războaie între Israel și toate țările arabe cu care a fost în conflict. Acest război a cauzat o criză economică care a durat mai mulți ani. Datorită schimbării mentalității și a orientării politice a statelor arabe în urma Războiul de Șase Zile s-a intensificat și tensiunea dintre statele arabe și Occident.

[26] Războiul de Iom Kipur: Războiul arabo-israelian din 1973, cunoscut și sub denumirea de Războiul de Iom Kipur sau Războiul de Ramadan, a fost un război între Israel pe de-o parte și Egipt și Siria pe de cealaltă parte. A fost cea de-a patra confruntare militară majoră dintre Israel și statele arabe. Războiul a durat trei săptămâni: a început în 6 octombrie 1973 și s-a încheiat în 22 octombrie pe frontul sirian și în 26 octombrie pe cel egiptean.

[27] Doctoratul în Uniunea Sovietică/Rusia: Stagiul universitar în Uniunea Sovietică (‘aspirantura’, ori ‘ordinatura’ pentru studenții la medicină) dura de obicei circa trei ani și era finalizat cu o lucrare de disertație. Studenților care absolvau stagiul li se decerna titlul de ‘kandidat nauk’ (literalmente doctorand în științe). Dacă cineva dorea să continue cu cercetarea următorul pas era să înainteze o cerere pentru titlul de doctor. Pentru decernarea acestui titlu persoana în cauză trebuia să fie implicată în domeniul universitar, să publice și să scrie o lucrare de disertație originală. În final i se acorda titlul de ‘doctor nauk’ (lit. ‘doctor în științe’).

[28] Yad Vashem: Acest muzeu, fondat în 1953 în Ierusalim, cinstește atât amintirea martirilor Holocaustului, cât și a ‘Drepților dintre Popoare’, ne-evrei care sunt onorați pentru ‘compasiunea, curajul și moralitatea’ lor.

[30] Anotonescu, Ion (1882-1946): Conducător politic și militar român, președinte al Consiliului de Miniștri din 1940 până în 1944. În 1940 a format o coaliție cu conducerea legionară. A inaugurat o dictatură în 1941, care a urmărit deprecierea sistemului politic românesc inițiat de Regele Carol II. Convingerile lui antisemite puternice au dus la persecutarea, deportarea și uciderea multor evrei din România. A fost arestat în 23 august 1944 și trimis la închisoare în Uniunea Sovietică până la începerea procesului, care a avut lor după alegeriile din anul 1946.

[31] Gorbaciov, Mihail (1931-): Lider politic sovietic. Gorbaciov a devenit membru în Partidul Comunist în 1952 și a urcat treptat în ierarhia partidului. În 1970 a fost ales Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice, funcție pe care a deținut-o până în 1990. În 1980 a intrat în Politburo, iar în 1985 a fost ales secretar general al partidului. În 1986 a demarat un program cuprinzător de liberalizare politică, economică și socială sub sloganul glasnost (deschidere) și perestroica (restructurare). Guvernul a eliberat deținuți politici, a permis emigrarea sporită, a condamnat corupția, și a încurajat reexaminarea istoriei sovietice.Congresul Deputaţilor Poporului din URSS, fondat în 1989, a votat încetarea controlului deținut de Partidul Comunist asupra guvernului și l-a ales pe Gorbaciov ca președinte executiv. Gorbaciov a desființat Partidul Comunist și le-a oferit țărilor baltice independența. Imediat după constituirea Comunității Statelor Independente în 1991 Gorbaciov și dat demisia de la preșendinție. Din 1992 Gorbaciov a condus diferite organizații internaționale.

[32] ‘Drepți între Popoare’: Ne-evrei care au salvat evrei în timpul Holocaustului.

[33] Hesed: Hesed, însemnând îngrijire și milă în ebraică, este numele organizației de caritate înființată de Amos Avgar la începutul secolului XX. Susținută de Claims Conference și de Joint, Hesed oferă ajutor evreilor, care își doresc o viață decentă în ciuda condițiilor economice dificile, și încurajează dezvoltarea propriei identități. Hesed oferă diverse servicii destinate să suporte nevoile tuturor, dar în special a persoanelor în vârstă. Serviciile sociale majore includ: munca la centru (informare, publicitate despre activitățile centrului, întreținerea legăturilor cu străinătatea, și închirierea gratuită a echipamentului medical); servicii acasă (îngrijiri și ajutor acasă, livrare de alimente, livrare de mâncare gătită, reparații minore); munca în comunitate (cluburi, mese comune, policlinici, consultări medicale și legale); servicii pentru voluntari (programe de instruire). Centrele Hesed au inspirat o reală revoluție în viața evreiască în țările post-sovietice. Oamenii au văzut și au sesizat renașterea tradiției evreiești a umanismului. În prezent există peste optzeci de centre Hesed în țările post-sovietice. Activitățile lor acoperă populația evreiască a peste opt sute de așezări.